Evaluaţi acest articol
(14 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

Pentru aniversarea celor 30 de ani de "Viaţa liberă", ne-am gândit, în primul rând, la oameni. Oamenii care fac ziarul astăzi, o parte dintre cei care l-au făcut în aceşti ani, mulţi şi zbuciumaţi pentru presa românească, dar mai ales oamenii pentru care ziarul a trăit şi trăieşte: gălăţenii. Am demarat un proiect editorial pentru a vă aduce aproape oamenii care contribuie la apariţia şi difuzarea celui mai vârstnic - deşi mereu tânăr - cotidian al Galaţiului post-decembrist, unul dintre puţinele ziare din ţară care au apărut atunci, în decembrie '89, şi care încă sunt vii, în ciuda multelor vicisitudini, economice, dar nu numai. Pe parcursul acestei luni, vă vom povesti despre ziar şi oamenii lui, iar jurnaliştii de ieri şi de azi vă vor spune cum simt ei timpul trăit aici. Pentru cititori, avem şi alte surprize, aşa că, vă rugăm, ţineţi aproape!

Zece ani la ”Viața liberă”

Din 1992 până în 2002 am fost redactor la cotidianul gălățean "Viața liberă" și pot să afirm că au fost cei mai frumoși și mai plini ani din viața mea. Am avut ocazia să lucrez cu un colectiv de excepție și să cunosc oameni interesanți, "de la vlădică până la opincă". Toți cei care au avut ceva de spus în perioada aceea, prin noi, au spus. Se petreceau atunci cele mai mari schimbări în lumea noastră. O mulțime de practici erau pentru toți complet noi. Multe lucruri trebuiau învățate din mers. Am avut ocazia să fac anchete interesante, care m-au dus la concluzii inedite și mi-au schimbat mie concepția despre lume. Dar m-am angajat într-un efort  colectiv. Ziarul "Viața liberă" este cel care merită toate onorurile, iar reușita este a noastră, a tuturor.

Am beneficiat de sfaturile și îndrumările doamnei Mariana Iliescu, o profesionistă cu multă experiență, "mama" multor ziariști care intrau în redacție; la fel, și ale dlui Ion Palamiuc, ziaristul cu stil și cu suflet mare - ambii plecați prea devreme dintre noi. Am lucrat și cu Gabriela Cimpoca, care mi-a fost bună prietenă, plecată și ea mai târziu, cu câteva meridiane mai spre Apus.

La "social" am învățat eu să scriu gazetătește. Aici veneau zilnic, să se plângă, zeci de oameni care nu mai aveau cui să-și spună păsurile și căutau o salvare la ziar. Țin minte că o mamă a venit cu copilul ei, fiindcă o mințise... Să nu uităm, era în primii ani după Revoluție, când se aștepta ca presa să facă minuni! Aici am învățat să ascult, să înțeleg, să caut calea cea dreaptă. Aici mi-am dat seama cât de important este să ajuți oamenii cu ce ai la îndemână - în cazul nostru, "bagheta magică" fiind cuvântul.

Interesante zile mi se păreau cele petrecute pe teren, în județ, pornind pe firul unei anchete, în urma unor scrisori primite la redacție - fiindcă pe atunci oamenii mai credeau că ziarul este un "factotum" și ni se adresau cu reclamații, cereri, rugăminți, sesizări. Plecam de dimineața, câte doi-trei reporteri și un fotograf, cu mașina redacției și cu șofer, iar anchetele durau uneori și până după-amiaza. Stăteam de vorbă cu oamenii de la școli, de la biserică, de pe la porți, bucuroși că îi întreabă și pe ei cineva, că îi ia în seamă. Și mai bucuroși că se vor vedea la ziar - asta însemnând și o vânzare asigurată a ziarului în localitatea respectivă. Și de cele mai multe ori, situația, din strâmbă cum era, se îndrepta, în urma vizitelor noastre. Ceva se mișca acolo, oamenii se puneau pe treabă, știau că nu sunt uitați.

Atunci am învățat că adevărul trebuie rostit sau scris cu măsură, pentru a echilibra lucrurile, nu pentru a jigni, a prejudicia sau a face mai mult rău decât bine. Am învățat să găsim binecuvântata cale de mijloc, căci diplomația este o floare rară, o artă cu măiestrie de filigran, care în cele mai multe din cazuri trebuie folosită când este nevoie.

Am luat interviuri medicilor și cadrelor medicale care în anii aceia, cu multe lipsuri, făceau față cu mult profesionalism, salvând vieți.

Am cunoscut veterani din toate armele, inclusiv aviatori, care cu greu s-au lăsat convinși să povestească prin ce au trecut în timpul războiului. Aviatorii aveau miercurea lor, când se întâlneau pe strada Brăilei, la "Dâmbovița", să-și depene amintirile. Cu unul dintre ei am mers și eu și am pus reportofonul pe masă... Încet-încet au căpătat încredere și am stat apoi de vorbă cu fiecare în parte. Așa au apărut, în ziar, rubricile "Miercurea avitorilor" și "Veteranii, acești eroi cuminți". Din relatările lor de atunci, am publicat mai apoi două cărți cu amintiri, care, dacă nu le-aș fi "cules" de la ei, rămâneau pierdute. Astăzi, nici unul dintre ei nu mai trăiește. Dumnezeu să-i odihnească în pace!

Am lucrat cu Ștefan Dimitriu, la secția juridică. Am asistat și am evocat în ziar cursul unor procese, am luat interviuri unor magistrați, avocați, dar și unor deținuți, în penitenciar. Fiecare om are dreptul să-și expună opinia despre ce face și ce i se întâmplă, iar noi asta făceam: le puneam ziarul la dispoziție. Unii deținuți credeau că pot folosi ziarul ca să se disculpe. Bineînțeles, nu la ziar se fac disculpările și nu noi eram avocații lor.

Am trecut mai apoi la secția "Cultură", cu doamna Silvia Mihalcea, am scris despre școli, spectacole, activități culturale. Tot atunci am scris episoade mai puțin cunoscute despre istoria Galațiului, la rubrica "Șoapte prin ziduri vechi".

Am scris, de asemenea, despre istoria motonavei "Transilvania", răsturnată în portul Galați în septembrie 1979, ca și prima dată despre tragedia navei "Mogoșoaia", la zece ani de la producerea ei, în 10 septembrie 1989.

Un colaborator de mare profesionism și un mare prieten căpătat datorită ziarului "Viața liberă" a fost pictorul militar Ion Țarălungă. Locuia la București, dar mama lui trăia încă la Galați, în Valea Orașului, în spatele Spitalului CFR, pe strada Răsăritului. Aflase de la un vecin că cineva de la "Viața liberă" scrie despre aviatorii din Galați și cum el era un pasionat cercetător în arhivele marinei și aviației, a venit să mă cunoască. S-a oferit atunci să mă ajute, trimițându-mi fișele lor de arhivă, ca să nu se strecoare greșeli, căci relatările de peste ani puteau să nu mai fie chiar atât de exacte. Un om al rigurozității informației, care mi-a plăcut din prima clipă. Corespondența noastră a fost benefică și a durat până la moartea sa, în 1999. Când venea la Galați, mergeam împreună pe străzile din Valea Orașului, unde copilărise, și-mi povestea scene din viața lui și cine stătuse pe acolo, casă cu casă. Am înregistrat aceste povestiri, legate și de familia lui și de prieteni, parte le-am scris în ziar, parte le-am publicat mai târziu, într-un volum comemorativ: "Ion Țarălungă, un pilot subtil. In memoriam", Ed. Phoebus, 2006.

Dar  ce m-a preocupat cel mai mult în toți acești ani și de unde am avut multe de învățat a fost latura religioasă, care m-a atras și despre care am scris întotdeauna cu plăcere. M-am interesat de viața bisericească, am ascultat predicile preoților și mai ales ale Episcopului, apoi Arhiepiscopului Î.P.S. Dr. Casian Crăciun al Dunării de Jos, le-am înregistrat, le-am redat și le-am prescurtat, am scris despre ele și despre evenimentele religioase ale vremii. Au fost multe evenimente emoționante trăite atunci, dar poate cel mai de seamă a fost atunci aducerea, la Galați, a capului Sfântului Apostol Andrei, când o mulțime de oameni sărutau, în semn de mare evlavie, tancul care trecea pe strada Domnească, pe care era așezată racla. Nu am văzut niciodată așa ceva și cred că nu voi mai vedea, fiindcă asemenea momente sunt unice, nu se mai repetă.

Unice au fost fiecare din momentele trăirilor mele, timp de zece ani, la "Viața liberă"! Nu le voi uita și sper ca o parte din sufletul meu să rămână pentru totdeauna în paginile acestui ziar pe care l-am iubit.

CITEȘTE mai multe din Ocolul ziarului în 30 de ani

Citit 1075 ori Ultima modificare Vineri, 06 Decembrie 2019 01:07

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.