- Ioane, îmi zice Grigore Lazarovici, adjunctul, la telefon, mâine dimineață, la opt, să fii la Episcopie, îl vei însoți pe PS Casian Gălățeanu la o sfințire, undeva în județ.
Era sâmbătă noaptea târziu, prin martie 1990, prima primăvara liberă, mohorâtă și nehotărâtă, și nu aveam niciun chef să pornesc duminica pe coclauri încă înzăpezite, chiar daca într-o companie atât de aleasă. Am încercat să refuz, aducând tot felul de argumente și sugerându-i alte condeie din redacție.
- Las-o baltă, sire, te duci tu, ești singurul dintre noi care ai studiat filozofia, ești cel mai aproape de lumea bisericii!
M-a convins. Casian Gălățeanu, noul arhiereu-vicar al Episcopiei Dunării de Jos, era foarte tânăr pe atunci și, ca și acum, plin de har. Avea în ochi sclipirea unei lumini dătătoare de pace și speranță. Lumina unei promisiuni care se va împlini. Îl însoțea alesul slujitor al Domnului și cărturarul deosebit de acum, Eugen Drăgoi.
Problema cea mare pentru mine era noutatea absolută a situației jurnalistice. Niciodată până atunci (și aveam vreo cincisprezece ani de experiență) nu mai scrisesem despre biserici, credință, religie. Și nici alți colegi de-ai mei. Era o premieră absolută, după vreo patru decenii de impusă tăcere.
Cum, în ce fel să scrii despre biserici și sfinți, despre episcopi și icoane, despre cruce și sfințire, când limbajul public de până atunci fusese eminamente laic, dacă nu chiar ateist.
A avut dreptate Grigore Lazarovici, filosofia avea să mă ajute.
Am plecat la prima lumină spre satul Torcești, comuna Umbrărești, un cătun uitat de lume dar, iată, nu și de Dumnezeu. Urma să se resfințească biserica din sat, o ctitorie boiereasca de la începutul veacului, ce trecuse în ultimii ani (în plin regim comunist) prin refaceri substanțiale.
Pe drumurile de țară mai era încă zăpadă și am putut vedea cum copitele cailor albi, pe care niște flăcăi torceșteni în costume naționale, cu căciulile până la cer, veniseră să-i întâmpine pe înalții oaspeți, străpungeau trupul muribund al ultimului omăt.
Biserica s-a arătat, în sfârșit, ca o alcătuire solidă de ziduri și speranță într-un peisaj cenușiu, de sărăcie și umilință ce pluteau alături de norii indeciși deasupra satului. Slujba, purtată prin stație pe toate ulițele, a fost impresionantă. Veniseră mulți preoți din satele învecinate, din Protoieria Tecuci, oficialități și, recunosc, m-a cucerit întru totul, ascultam în tăcere și priveam chipurile oamenilor din jur, reacțiile lor, dar nu notam nimic, absolut nimic.
Totul a fost o încântare, o binevenită încântare. La redacție însă, a doua zi dimineață, a început chinul. Trebuia să scriu. Dar ce și mai ales cum? N-aveam la îndemâna decât reperele geografice și datele personale ale personajelor principale. Trebuia să surprind esența evenimentului și mai ales să găsesc limbajul specific. Eram în fața mașinii de scris și nu găseam calea, mă simțeam cumplit de supărat pe mine însumi/ M-am ridicat brusc în picioare și am ieșit pe bulevard, în fața redacției. Am făcut câțiva pași fără niciun țel și, deodată, m-am iluminat.
M-am întors într-un suflet la „Optima”, străvechea mașină de scris, și reportajul a curs ca o revelație. Articolul a apărut a doua zi, la loc de cinste.
Mai târziu, aveam sa aflu că episcopul în funcție, Antim Nica, l-ar fi întrebat pe PS Casian Gălățeanu vicarul de atunci, cine e preotul care a scris despre Torcești în "Viața liberă". "Nu e preot, e ziarist", a venit răspunsul. Se mai spune că episcopul n-a fost deloc convins că e așa…
Apoi, spre vară, articolul a fost reluat în "Călăuză Ortodoxă", revista Arhiepiscopiei.
Găsisem calea.
Ca să scrii credibil despre biserică trebuie să intri în limbajul ei tainic. Au făcut-o excelent după mine Violeta Ionescu și Mara Stancu.
Eu, prin voia domnului Radu Macovei, am trecut la lucruri mult mai puțin sfinte, la editarea suplimentului umoristic "Buzunar". Dar asta este o altă poveste, despre care voi scrie, promit, la "Ocolul ziarului în 40 de ani".
Așa să ne ajute Dumnezeu!
