Pentru aniversarea celor 30 de ani de "Viaţa liberă", ne-am gândit, în primul rând, la oameni. Oamenii care fac ziarul astăzi, o parte dintre cei care l-au făcut în aceşti ani, mulţi şi zbuciumaţi pentru presa românească, dar mai ales oamenii pentru care ziarul a trăit şi trăieşte: gălăţenii. Am demarat un proiect editorial pentru a vă aduce aproape oamenii care contribuie la apariţia şi difuzarea celui mai vârstnic - deşi mereu tânăr - cotidian al Galaţiului post-decembrist, unul dintre puţinele ziare din ţară care au apărut atunci, în decembrie '89, şi care încă sunt vii, în ciuda multelor vicisitudini, economice, dar nu numai. Pe parcursul acestei luni, vă vom povesti despre ziar şi oamenii lui, iar jurnaliştii de ieri şi de azi vă vor spune cum simt ei timpul trăit aici. Pentru cititori, avem şi alte surprize, aşa că, vă rugăm, ţineţi aproape!
Boema presei gălățene
Pe la începutul anilor '90, am avut un restaurant-bar în Galați. Pentru standardele acelor vremuri, era un loc frumos, amenajat și decorat în stilul decadent al anilor '70, cele două săli având pereții îmbrăcați în oglinzi de formă hexagonală, cu lustre cochete, mese mici gen bistro, scaune comode, atmosferă relaxantă. Locanta era situată la circa 300 de metri de sediul redacției "Vieții libere", în pasajul care leagă strada Domnească de Cuza. Încet-încet, ne-am format o clientelă fidelă, dar, de departe, cei mai fideli mușterii erau colegii mei de la ziar. Multe ședințe de redacție ajunseseră să fie formale, cele adevărate aveau loc la noi în cârciumă, printre pahare de vin, cești de cafea, fripturi și mici. Câteodată, ne adunam acolo și 15-20 de ziariști, punând țara la cale, scriind pe genunchi, fumând ca turcii și bând de parcă eram niște bureți uscați.
Cum nu existau telefoane mobile, nu rare au fost situațiile în care ne trezeam cu nenea Gigi, secretarul de redacție, în cârciumă, tunând și fulgerând de furie că nu dădeam materialele la timp ori că nu ne găsea când avea nevoie de noi. Mă, vouă nu vă e rușine?, ne întreba, nervos, înainte să plece, după ce primea promisiunea că ajungem și noi în redacție în 5-10 minute. Nu, nu ne era rușine, așa că povestea se repeta și a doua zi și a treia și în fiecare zi. Până și unii cititori care aveau vreo problemă, jalbe de rezolvat și situații de semnalat, veneau acolo. Îi trimitea paznicul, cu un sfat scurt: încercați la doamna Gabi, la cârciumă! Iar șefii noștri, tot așa, dacă aveau nevoie de noi, știau unde ne găsesc!
După vreo trei ani de la deschiderea afacerii, am tras obloanele și am vândut, locul devenise un punct de atracție pentru fauna din împrejurimi, nu tocmai respectabilii pierde vară aciuați în zona gării. Nu sunt chiar sigură, dar e posibil ca șefii mei să fi fost tare bucuroși cînd am închis, astfel lucrurile intrând pe făgașul normal în presa gălățeană.
Să tot fie vreo 25 de ani de-atunci, dar nu voi putea uita niciodată perioada aceea minunată din viața noastră, cînd noi eram boema gălățeană, cînd eram tineri și ferice, deschiși la minte și gata să ne dăm cămașa de pe noi, cu toții, pentru o cauză. Am lucrat în epoca de aur a presei gălățene, respirând meserie prin toți porii, când fiecare zi chiar era o provocare. Multe s-au schimbat de-atunci, unii dintre noi nu mai sunt, alții au plecat prin lume, iar nenea Gigi a împlinit 80 de ani. O tempora, o mores!
