Timp de douăzeci de ani, „Viața liberă” a fost prima mea casă. Să vă povestesc cum m-am mutat în ea. În 22 decembrie 1989, am fost ales unul dintre cei cinci conducători ai Frontului Salvării Naționale de la Sidex. În noaptea de 22 spre 23, pe la ora 2,00, Leon Chirilă, cel care urma să preia funcția de redactor-șef la „Viața Nouă” de la 1 ianuarie 1990, s-a prezentat la mine cu un Aro plin cu manifeste, care aveau ca titlu cuvântul „Libertate”. Erau tipărite pe o pagină mare de ziar, câteva cuvinte despre fuga lui Ceaușescu și că poporul a devenit liber. Nu exista nicio semnătură pe manifest. Aceasta a fost prima ediție a noului ziar, „Viața liberă”. Am vrut să le împrăștiem în marile uzine ale Combinatului, dar nu ne-am putut opri decât într-un singur loc, la uzina Laminoare. Lumea a golit în două minute Aro-ul, fiecare luând cât putea, cu brațul, și fugind cu ele în toate direcțiile. Aceasta a fost prima difuzare a noului ziar „Viața liberă”.
Primul meu articol a fost publicat în 15 ianuarie 1990, și s-a intitulat „Dreptul la Huo”, după care au urmat alte câteva mii bune. În primii zece ani de la Revoluție, „Viața liberă” a fost un ideal. În următorii, a fost o meserie practicată excepțional de aproape toți ziariștii care s-au perindat prin redacție. Că vrem, că nu vrem, primul cotidian al Revoluției face parte din istoria țării și a orașului. Contribuția acestui ziar la schimbările majore petrecute în Galați este incontestabilă. Chiar și în acest moment, când presa scrisă are o cădere, ziarul a rămas un port-drapel important al valorilor democrației. Nu îmi dau seama dacă ceea ce am făcut noi, ziariștii de la "Viața liberă", timp de 30 de ani, va însemna mai târziu un triumf asupra timpului. Totuși, chiar în ciuda unor greșeli impardonabile ale fostei conduceri, "Viața liberă", atât la înființare, cât și la momentul de față, a arătat și arată o dimensiune care a permis orașului să locuiască într-un peisaj al viselor. Nu trăim în iluzii, ziariștii cred în lupta lor.
La mulți ani!
