Intrase în odaie, printre substantive mărunte. Şi cânta. Cânta de sfărâma liniştea sufletului meu adormit şi liniştea sufletului tău treaz.
Să nu tacă! Să nu tacă! – ziceam printre alte cuvinte. Nu trebuie să se oprească. El nu osteneşte nicicând, fiindcă trăieşte puţin şi moare înainte de moarte. Cântecul său vine tocmai din Cer, vine tocmai pe Pământ. Nu are nevoie de odihnă. Doar eu caut adormire şi oprire. Doar eu mă lovesc de lucruri mărunte. Doar eu mă sperii şi fug din sălbatica mea fire...dar mă întorc deoarece nu am de unde până unde (!)
Să moară! Să moară! – strigau nişte deranjaţi de Frumuseţe, urlau nişte necăjiţi ai Lumii fără Dumnezeu. Dar el îşi muta cricuirea mai aproape, mai aproape...şi stătea pe flăcările vioarei, şi ardea pentru liniştea sufletului meu adormit, pentru liniştea sufletului tău treaz. Ardea cântând, iar domnul Necunoscut plângea la cap, plângea la picioare, îl dădea mai încoace, îl dădea mai mult şi mai tare...şi şoptea: precum în Cer, aşa şi pe Pământ (!)