Nimic mai fără seamăn nu ştiu a fi trăit
la flacără de lună, la fulger de chibrit,
la gândul şi la visul că vii să te sărut,
că noaptea n-are capăt şi n-are început!
A fost ca niciodată, a fost foarte frumos,
a fost până la sânge, a fost până la os,
a fost până acolo, a fost până aici...
ne-ntoarcem n-amintire şi zic încet, şi zici:
Hai să facem leagăn, doamna mea,
clipa cestei nopţi de catifea...!...
(mâine dimineaţă, coborâm
sub tăcerea florii de salcâm)!
Nimic mai fără număr eu nu am numărat
decât această clipă, nimica mai curat
n-am vrut să am în suflet decât icoana ta
sfinţită printre greieri, hrănită de la stea!
Şi ce mirare naltă n-adâncuri cu descânt
a fost întotdeauna, c-o sântă şi un sânt,
a fost ca niciodată, acolo şi aici...
ne-ntoarcem n-amintire şi zic încet şi zici:
Hai să facem leagăn, doamna mea,
clipa cestei nopţi de catifea...!...
(mâine dimineaţă, coborâm
sub tăcerea florii de salcâm)!
