Pot crede (oricând!) că mă duc înapoi
să caut şotronul uitat în ţărână...
S-apropie timpul, s-aude cum cad
secundele ultime-n zero şi-ngână
în toiul seminţelor scâncete noi
şi-un alt început de plecare-nainte,
extaz şi-agonie, senin şi-nnorat,
cuvânt in/egal printre alte cuvinte!...
Acolo-s, şi singur... şi caut pe drum
desenul acela prin ţărna trecută...
aud sărituri... şi găsesc doar un ciob
şi-o cruce în valmă de scai şi cucută!
Aici hodineşte şotronul uitat
până când a murit de alean şi-aşteptare!...
Citesc... ochii mei se închid şi se sparg
şi cad înapoi... nişte cioburi amare!
