!stai liniştită, doamna mea de cruce,
şi fii atentă... iată: chiar de cade
mărimea sa, ne/totul, nu am frică...
doar ştii că am ferestre luminate
cu zori din ochii tăi, cu manuscrise
scântei din toate gândurile tale,
din somnuri, din visări şi din iluzii
umblate şi-ascuţite prin walhalle...
ştii c-am strigat o lună pe lucarnă
să stea, s-o desenez, să am lumină
când cineva îmi suflă-n lumânare...
şi ochii tăi nu mai au timp să vină!...
!şi înc-odată, doamna mea de cruce,
stai liniştită, fii atentă... iată:
chiar în secunda asta, cum ne/totul
stă ca pe spini şi huruie să cadă,
şi hohoteşte hăt, în depărtare,
scăpat din chei şi socoteli divine...
surâde infernal, dar nu mi-i teamă,
deşi-i aproape, cade lângă mine...
fiindcă am ferestre luminate
de ochii tăi trecuţi prin lumânare,
şi prin lucarnă... irisuri de negru,
de cruce, de răspuns şi de-ntrebare!...
