Tradiţiile prilejuite de apropierea Crăciunului şi a Anului Nou aveau o semnificaţie mult mai profundă pentru generaţiile trecute. După munca extenuantă din timpul verii şi al toamnei, înaintaşii noştri aşteptau sărbătorile de iarnă cu o bucurie greu de înţeles în ziua de azi, când luăm ca pe un dat natural lucruri care cu doar jumătate de secol înainte erau un adevărat lux pentru omul de rând.
În ciuda a ceea ce s-a pierdut şi a înclinaţiei spre aspectul comercial al sărbătorilor, Crăciunul şi Revelionul rămân în continuare, pentru cei mai mulţi dintre noi, cele mai aşteptate momente din an. Despre obiceiurile din aceste momente şi despre semnificaţia lor vorbim cu reputatul folclorist gălăţean Paul Buţa, în cadrul unui interviu inedit acordat ziarului "Viaţa liberă".
- Poate cu prea mare uşurinţă suntem înclinaţi să considerăm că civilizaţia care ne-a transformat într-atât vieţile a dus la pierderea spiritului autentic al sărbătorilor de iarnă. Cât este adevăr şi cât exagerare în acest raţionament?
- Ca să răspund simplu, este şi nu este adevărat, în acelaşi timp. Multe ar trebui să se ştie astăzi, însă oricât am încerca noi să le explicăm copiilor ne lovim de o mare barieră, firească, de altfel: copiii nu pot să-şi închipuie că au existat vremuri, nu chiar atât de îndepărtate, când lumea trăia fără televizor, fără internet sau fără curent electric. În Vrancea, în 1978, încă nu exista curent electric, în unele zone mai izolate. Şi în unele părţi din nordul judeţului Galaţi era valabil acelaşi lucru.
În astfel de comunităţi, obiceiurile s-au păstrat mai bine, pentru că sărbătorile de iarnă erau printre puţinele motive de bucurie la sfârşit de an, mai bine zis de început de an. Pentru că, în comunităţile tradiţionale, oamenii aşteptau cu bucurie mai ales începutul de an.
- Chiar dacă semnificaţia s-a diminuat, bucuria venirii acestor sărbători a rămas. Cum se explică acest lucru?
- În conştiinţa ţăranului român s-a păstrat foarte bine ideea că e ruşine să nu primim colindători. Şi noi încă mai simţim acelaşi lucru. Acest lucru se întâmplă pentru că simţim încă o nevoie de a primi un mesaj al trecutului prin glasurile acestor copii şi tineri minunaţi, care vin să ne colinde.
Chiar şi având toate informaţiile despre obiceiurile de altădată, este foarte greu să transmiţi sentimentele care existau pe vremuri în astfel de momente. În comunităţile ţărăneşti, lumea spune cu mare dert în suflet că tradiţiile se pierd, încet. Dertul este un regret, nu durere. Inclusiv în satele din nordul Galaţiului se foloseşte încă acest termen. Oamenii şi-ar dori să vadă copiii pe uliţe colindând, şi nu-i mai văd.
- Depopularea satului este una dintre marile crize prin care societatea românească trece în prezent. S-ar fi putut conserva mai bine tradiţiile în cazul în care familiile tinere ar fi rămas în număr mai mare la sat?
- Da, cu siguranţă că s-ar fi conservat. Important este să ne orientăm nu pe ce ar fi putut fi, ci pe ce mai putem face acum pentru a salva cât mai mult din acest patrimoniu incredibil. Fericirea face ca, în ultima vreme, să mai fie câţiva tineri în satele gălăţene care să fi rămas pe acolo şi care vor să învie tradiţiile străvechi. La Drăguşeni, în judeţul Galaţi, este un director de cămin care face Balul Arnăuţilor. Acesta este un obicei al sărbătorilor de iarnă care s-a practicat în judeţul Vaslui, mai ales, dar care a ajuns şi în nordul judeţului nostru. Acum, acest obicei a fost reluat în nordul judeţului, după o pauză foarte lungă. Pentru a avea priză la public, domnul respectiv îl organizează sub formă de bal.
- În ce constă acest obicei?
- Ziua, tinerii merg prin sat, iar seara se adună la căminul cultural şi petrec, aşa cum se întâmpla şi pe timpuri. Toţi flăcăii care umblau pe vremuri cu uratul prin sat se adunau într-o cameră mai mare, o tindă, din casa unui gospodar, şi petreceau toată noaptea. Oboseala nu exista şi nimeni nu pleca la casa lui, spărgând astfel obiceiul. Era ca un fel de concluzie a ceea ce s-a întâmplat prin sat, se spuneau şotii şi se povestea. Abia spre dimineaţă, ceata se destrăma şi fiecare pleca la casa sa.
- Vorbim despre bucuria cu care erau aşteptate aceste momente din an, dar ce însemna, concret, această bucurie?
- Spre exemplu, primul foc dat în sobă, toamna târziu, era un motiv de mare bucurie în familie. În lunile dinainte se culegea, se tăiau ciocanele, era de muncă din zori şi până în noapte. Se făcea pentru prima oară foc în casă cam pe la Sfântul Dumitru (26 octombrie). Mai devreme de această dată, casele ţărăneşti nu se încălzeau, pentru că, nefiind îndeajuns de frig, nu trăgea soba. Astfel, fumul nu ieşea pe horn, ci ieşea prin gura sobei în casă, şi afuma lucrurile dinăuntru, uneori agoniseala de o viaţă. Atunci, preferau să stea în frig, dar să nu-şi afume lucrurile. La Sfântul Dumitru, când se dădea primul foc în soba din casă, gospodinele puneau neapărat pe rolă (plita sobei - n.r.) şi o plăcintă cu bostan. Nici nu se făcea până la Sf. Dumitru plăcintă de bostan. Mie şi acum mi se pare nelalocul lui să mănânc vara o astfel de plăcintă.
La fel cum, conform rânduielii, întotdeauna primăvara se mâncau urzici, când era postul. După o perioadă de aproape o lună de zile, din aprilie încolo, nu se mai mâncau. Există şi o zi după trecerea căreia se spunea că sunt blestemate urzicile şi că nu se mai mănâncă. Credeţi că urzica n-are aceleaşi proprietăţi şi în august, şi în septembrie, mai ales vârfurile plantei? Dar dacă aşa fusese dată rânduiala, fiecare lucru trebuia mâncat la timpul lui. Cred că şi pentru organism înseamnă ceva aspectul acesta, dar lucrurile s-au schimbat total. Nu mai putem astăzi să ne întoarcem înapoi, dar să învăţăm din ele este tare frumos.
- Ce avem de învăţat din experienţa înaintaşilor noştri?
- Comunităţile tradiţionale se ghidau după un set de reguli foarte bine stabilite şi gândite. De învăţat ar fi multe, dar să ne limităm să spunem că noi ne reîntoarcem deja astăzi la multe dintre principiile de atunci. Nu facem acest lucru pentru că am fi nostalgici, ci pentru că suntem conştienţi de avantajele acestor principii. Spre exemplu, după tăierea porcului, oamenii stăteau timp de două luni doar în slănină şi în grăsime. Carnea trebuia mâncată relativ repede, pentru că nu existau mijloacele de conservare de acum. După acest festin, venea în mod natural postul. Astfel, exista un echilibru foarte bine determinat. La fel, cu activitatea fizică. Toate acestea erau ca un fel de cure de slăbire, doar că nu erau numite aşa. Noi, astăzi, apelăm la principii asemănătoare, însă vrem să urmăm curele de slăbire cu chimicale şi nu cu voinţă. Dacă am învăţa din aceste lucruri, am putea să slăbi sănătos. Dacă ei au putut, putem şi noi.
- Mii de români trăiesc astăzi la mii de kilometri de casă, lucru care devine cu atât mai dureros pentru ei şi pentru familiile lor în perioada sărbătorilor. Raportat la tradiţie, cu ce mesaj ar trebui să trăim zilele care urmează?
- De sărbători, mai ales, oamenii trebuie pe cât posibil să evite să fie singuri. Spiritul Crăciunului înseamnă, de fapt, comuniunea cu cei dragi. Aici, am mai pierdut un lucru extraordinar de important: relaţiile interumane, familia. Folclorul înseamnă, de fapt, viaţa înaintaşilor noştri. În comunităţile tradiţionale, ajutorul comunităţii era mult mai important. Astăzi, noi credem că rezolvăm totul cu telefonul mobil. Copiii şi tinerii trebuie să găsească modele. Aici, tradiţia poate oferi un ajutor nebănuit. În post, spre exemplu, nu mâncarea contează, ci dialogul cu noi înşine. Sărbătorile care urmează sunt un prilej excelent de a reflecta la anul care a trecut şi la cel care urmează. Nevoile şi bucuriile trebuie împărtăşite. Dacă nu faci o bucurie celui de lângă tine, trăieşti degeaba. Cred că asta e menirea noastră principală pe pământ. Dacă am ţine cont mereu de acest lucru, fiecare zi ne-ar fi mai frumoasă.
