Sigur că da! O aud pe Maria cum adoarme în inima pădurii!...Sigur că da! Cred că şi Maria mă aude cum adorm în inima pădurii!...Doamne ce sfântă-i această stranie adormire în inima pădurii! Să a/dormi în inima nopţii şi în inima pădurii, iată singurătatea singurătății unei sfinte Doimi! Fiindcă, pasămite, ce putem fi, eu şi Maria, altceva, decât o sfântă Doime?!...Ce frumos doarme Maria! Oare eu ştiu să dorm la fel de frumos? Oare ce visează Maria? Oare nu cumva visează că-i fac SCARĂ LA CER?...Uite, eu mă ridic încet şi uşor de lângă inima ei şi de lângă inima nopţii şi de lângă inima pădurii...şi merg pe firul Râpii, încolo şi încoace, poate chitesc doi drugi pentru scară, că-mi bate tata obrazul, dacă nu mă ţin de cuvânt, iar de la mama am să iau, vorba aia, pasul şi lovitura!...Sigur că da! Iată, am şi găsit două lemne lungi şi drepte ca lumânarea...lungi până la cer, chiar până dincolo de cer, pot spune! Şi-s foarte aproape unul de altul! Sunt aşezate paralel, taman ca o scară, crengile ţinând loc de fuscei, numai potriviţi pentru suire!...O aud pe Maria: „am visat că ne suim împreună, acum, pe scara asta, până la cer! Şi am visat cea mai frumoasă poezie de urcare, scrisă de tine, atunci, când mi-ai cerut mâna sub salcia de la fântână, şi nu ţi-am dat-o! Vreau să ţi-o spun...şi apoi să începem suirea la cer! Vrei?”...Cum să nu vreau s-o aud pe Maria? Uite-aşa o aud în inima nopţii şi a pădurii, lângă scară! Dumnezeieşte o aud! Parcă dinspre cer o aud!
„şi cum văzduhul de pământ s-agaţă lesne,/ să nu rămână cerul fără loc de veci,/ aşa mă prinde lungul drumului de glezne, dar şi cărarea ta, pe care vrei să pleci!// şi câte sunt!...şi multe sunt!...şi câte alte/ se pregătesc şi stau la rând şi se întind/ s-apuce loc şi cât mai multe zile calde/ în trupul meu: banal şotron şi labirint!// cărarea ta-i cea mai nedreaptă dintre toate,/ şi are grâu, şi are maci pe lângă ea,/ şi pe ţărână poartă urmele lăsate/ de zmeul nostru mic şi trist şi fără stea!// hai, dă-i şi lui o stea din cerul care, iată,/ îmi ţine glezna, să nu-şi piardă partea lui.../ ia-l şi pe zmeu...cesta e zmeu dintr-o bucată/ de univers al tuturor, al nimănui!// hai, vă aştept, veniţi încoa’!...îmi pare bine/ că vă aud...fiţi cât mai lungi, cum timpu-n gări...!/ veniţi acum...am zile calde, dar puţine/ în trupul meu umplut cu drumuri şi cărări!...// aud ceva!...dar ce aud?...(nu mi se pare,/ e drumul meu, nu are loc, n-am ce să-i zic!).../ aud ceva: la vale-i greu cu zimbrul mare!/...şi-ncă ceva: e greu la deal cu zimbrul mic!”//...(Stai să vezi!)
