L-am reîntâlnit pe distinsul academician Dimitrie Vatamaniuc, cel mai mare eminescolog în viaţă, care a petrecut 72 din cei 93 de ani pe care-i are, în bibliotecile Academiei Române, Institutului ”George Călinescu”, printre manuscrisele pline de praf ale arhivelor, dar şi prin locurile pe unde s-a născut şi a trăit Mihai Eminescu. La prima noastră întâlnire cu academicianul Dimitrie Vatamaniuc - în ianuarie 2012, la doar câteva luni de la publicarea ”Operei Integrale Eminescu” - am discutat cu distinsul critic, istoric literar şi editor despre ispitele, opreliştile, dar şi despre biruinţele care au făcut ca monumentala lucrare să vadă lumina tiparului.
În 2011, după mai bine de patru decenii de cercetare, academicianul Dimitrie Vatamaniuc a împlinit o năzuinţă la care au râvnit cel puţin patru generaţii de critici literari, de la Titu Maiorescu la George Călinescu şi Perpessicius. În 1972, la iniţiativa lui Alexandru Oprea, director al Muzeului Literaturii Române, a fost reluată munca de cercetarea şi editare a Operei Integrale Eminescu. Interlocutorul nostru a coordonat migăloasa muncă de selectare, adunare, copiere cu stiloul a miilor de articole de presă din cotidianele şi periodicele la care a scris Eminescu.
- Noi îl cunoaştem pe „Luceafărul poeziei româneşti”, cum l-a numit Patriarhul Miron Cristea pe Eminescu, mai mult ca poet şi prozator. Când a ajuns Eminescu la Timpul, cotidianul care l-a adus cel mai mult în atenţia opiniei publice şi de la care i s-a tras şi sfârşitul pământesc şi ce reprezintă ziaristica pentru Mihai Eminescu?
- Gazetarul Mihai Eminescu a ajuns la cotidianul Timpul, în Bucureşti, între 25-27 octombrie 1877. El venea la Bucureşti de la Curierul de Iaşi, la invitaţia scriitorului Ioan Slavici. Pentru ziaristul Mihai Eminescu, activitatea publicistică reprezintă nu numai o obligaţie de serviciu, ci este mult mai mult. Ziaristica răspundea structurii personalităţii sale şi era pentru poet modalitatea prin care întreţinea dialogul public cu contemporanii săi. Şi la cotidianul Timpul, Eminescu susţine acest dialog cu o devoţiune rar întâlnită şi o dăruire ce merge până la sacrificiul de sine.
- ”Dacă nu am scris multora, este pentru că la ˝Timpul˝ am în fiece zi de umplut o coală de tipar (împreună cu Ioan Slavici)...”, îi scria Eminescu lui Iacob Negruzzi, în februarie 1878. Aţi primit misiunea să apreciaţi paternitatea textelor eminesciene, misiune delicată, cunoscut fiind că pe atunci materialele erau nesemnate. Cam câte articole din coloanele ziarului Timpul poartă amprenta Mihai Eminescu?
- Între noiembrie 1877 şi iunie 1883, perioadă în care Eminescu a lucrat la Timpul, au apărut 1.631 de numere din acest ziar. Din cercetările mele, se impune să scad numerele pentru două luni (iunie-iulie) din vara anului 1.878, când poetul a mers la Floreşti (în Oltenia) şi a tradus tratatul lui Eudoxiu Hurmuzachi, ”Fragmente din istoria românilor”. Apoi, gazetarul mai lipseşte şi în alte perioade mai scurte. Am apreciat, cu o stricteţe limitativă, că semnătura lui Eminescu nu a apărut cam în vreo 200-230 de numere şi astfel rămân în discuţie vreo 1.400 de ediţii ale cotidianului ”Timpul”, la care gazetarul avea obligaţia să scrie. Examinând activitatea lui Eminescu la Timpul, în concordanţă cu mărturiile sale şi ale lui Ioan Slavici şi cu ale altor contemporani, ar trebui să-i atribuim aproximativ 2.000 de articole. În noua ediţie, am inclus în jur de 1.200 de articole; oricum, cu mult mai mult faţă de ediţia lui I. Creţu (Opera politică, 1941) care îi atribuia lui Eminescu doar 320 de articole pentru activitatea de la Timpul. Apreciez acestea, deoarece misiunea gazetarului Mihai Eminescu nu era doar de a scrie articolele de fond, ci el face şi comentarii operative la diferite teme la ordinea de zi, note şi introduceri la materialele reproduse din alte publicaţii. Această creştere spectaculoasă apare de neînţeles pentru cine nu ţine seama de conştiinţa profesională a poetului, împinsă, cum arată contemporanii săi, până la ultimele limite.
- Eminescu a ajuns la Timpul după câştigarea Independenţei de stat a României, 9 mai 1877. Pe acest fond, el aduce în atenţie teoria despre statul natural şi evidenţiază lipsa de coerenţă a partidelor în conducerea unui stat?
- Preocuparea pentru statul natural apare la Eminescu din anul 1870, în mod special. Până la această dată, exista concepţia că statul este o convenţie între oameni care s-au întâlnit şi au făcut o înţelegere. În fond, este vorba de teoria lui Jean Jacques Rousseau. Însă, în 1870, un cercetător german vine cu o nouă teorie şi răstoarnă vechea teorie. El zice că statul este un produs natural, că se naşte din nevoile societăţii şi că, în politica sa, nu au nicio influenţă partidele politice. Dacă ele, partidele, ţin seama de dezvoltarea statului, atunci existenţa lor este utilă, altfel societatea se leapădă de ele. Dar, zice Eminescu, politicienii, partidele şi ”numai potaia de ziarişti ignoranţi mai cred că statul este o convenţie dintre oameni”.
- Cât de bine au înţeles urmaşii că statul trebuie să se dezvolte precum un organism viu?
- Eu vă spun că cea mai mare dezamăgire a noastră este că nu au învăţat nimic oamenii noştri politici. Dacă aţi văzut în campanii, toţi, fără excepţie, promit că dacă ajung la putere vor reforma statul şi vor face şi vor drege. Nu pot să facă nimic, pentru că societatea se dezvoltă în direcţia ei şi dacă mergem pe direcţia ei, e bine, dacă nu, nu… Eu nu cunosc foarte bine care este situaţia din America, dar nu am auzit până acum ca guvernatorii sau oamenii politici de acolo să-şi propună să modifice legile organice ale statului prin ordonanţe, pe când la noi a devenit un obicei…
- Către ce se îndrepta critica gazetarului Eminescu?
- Cea mai violentă critică a lui Eminescu se îndrepta îndeosebi către Administraţie. Lumea spune că el a avut o polemică cu C. A. Rosetti, dar Eminescu avea probleme cu C. A. Rosetti, pentru că acesta era un reprezentant al teoriei modificării legilor statului, tipologia omului care poate face orice. Şi aici nu se înţelegeau ei şi aici nu se înţeleg astăzi nici criticii noştri.
- Sunt şi instituţii care ies din sfera criticii eminesciene.
- Două instituţii ies în afara criticii: Armata şi Biserica. Pe acestea două el le priveşte cu respect şi nu are probleme cu ele.
- Se vorbeşte astăzi tot mai mult despre modificarea Constituţiei. Cum punea problema Eminescu în această privinţă?
- El nu era de acord cum s-a întocmit Constituţia noastră după model străin şi nu s-a ţinut seama de realităţile noastre. Însă, aşa cum este, spune el, Constituţia trebuie respectată, fiindcă nu este „un mecanism”, ci este un text de lege. Dacă legea e bine aplicată, atunci şi treburile merg bine, dacă nu, nu...” Eminescu era împotriva modificării Constituţiei prin violenţă. Oricum, avem aici clar actualitatea publicisticii eminesciene de care m-aţi întrebat dumneavoastră. Sub toate aspectele, publicistica lui Eminescu este de maximă actualitate şi ea are şi aspecte ce ţin de perspectivele de viitor. Dar de actualitate este şi opera literară.
- Ele au mers împreună...
- Da, ele trebuie luate împreună. Călinescu când a scris despre Eminescu nu a avut dreptate în toate privinţele, dar aici a avut dreptate când a afirmat că ”poezia, opera literară a lui Mihai Eminescu trebuie să meargă mână în mână cu cea publicistică, pentru că ele fac o singură unitate, nu numai stilistică, dar şi de fond”.
- Ce preocupări are gazetarul Eminescu pentru studierea unor aspecte ştiinţifice?
- Eminescu s-a ocupat de unele aspecte ştiinţifice ale vremii, pe altele le-a intuit. S-a ocupat de fizică, în primul rând, de matematică, astronomie, de biologie, dar nu pentru a face profesie din ele, deşi el a intuit de la început anumite direcţii, valabile şi astăzi. El s-a ocupat de ştiinţe din aspiraţiile lui pentru universalitate. Acest aspect este esenţial. În fizică, el a intuit foarte exact dezvoltarea ulterioară a fizicii şi are un studiu despre această problemă; este vorba despre un comentariu al cercetărilor despre teoria dezagregării, o teorie a germanului J. R. Mayer. Pentru a scrie, el a mers la sursă şi a dat o traducere valabilă şi astăzi. Important pentru noi este că Eminescu a avut simţ de gazetar şi a intuit exact direcţiile de dezvoltare ale societăţii.
- Pe intelectualii noştri cum îi vedeţi?
- Intelectualii noştri sunt şi ei prizonierii politicii. Aici e buba… Iar cei care sunt independenţi stau în umbră.
- În umbră aţi stat şi Domnia Voastră...
- Eu nu am fost preocupat de militărie şi de politică! Acestea două nu m-au atras. Eu am stat în bibliotecă, în arhive.
- Mergem din rău în mai rău. Ce-i de făcut?
- Păi atâta vreme cât s-au dat legi ca să se vândă pământul la străini, ce bine poate fi? De unde să fie bine? Suntem pe picioare atâta timp cât avem resursele noastre. În clipa în care noi nu mai avem propriile resurse, suntem terminaţi ca popor.
- Tristeţi?
- Tristeţea mea cea mare e că românii cum au dat un pic de greu, cum au plecat în străinătate. Mulţi dintre cei care au plecat aleargă după o iluzie că trăiesc mai bine. Da, câştigă mai bine, dar nu vor să arate cât îi costă chiria, pierderea legăturii cu cei dragi, a legăturilor de familie. După ce trag linie aici, pot vedea şi câştigul.
- Asistăm astăzi la o dezagregare a familiei româneşti?
- Este o dezagregare când părinţii pleacă de acasă şi rămân copiii de unii singuri. Este dureros că în unele judeţe care erau foarte înzestrate economic au rămas în ultimii ani în paragină. Mă gândesc de exemplu la Botoşani. Era pe vremuri făina celebră, erau morile celebre, astăzi nu mai e nimic.
- Eminescu este cel mai mare romantic al nostru, este „sumă lirică de voievozi”, spune Petre Ţuţea. Aţi cercetat şi operele lui Blaga, Arghezi. Cine-l urmează în ierarhia valorilor culturale şi identitare?
- Într-adevăr, m-am ocupat şi de Blaga şi de Arghezi. Din punctul meu de vedere Arghezi.
- Ce vă place la Arghezi?
- Totul îmi place la Arghezi. Odată, îmi place avântul acesta al lui. Apoi, Arghezi spune lucrurilor pe nume şi cuvintele lui sunt pe înţelesul acestui popor. Blaga e pe deasupra realităţilor, e altceva. Blaga este mai accesibil pentru occidentali, dar Arghezi este mai pe firea noastră, pe sufletul românesc...
- Să fi contat faptul că Arghezi a fost şi călugăr şi poezia sa îşi trage seva din cuvintele însufleţite ale Sfintei Scripturi?
- Fireşte că este important filonul creştin în formarea unui om, mai ales a unui scriitor. Cred că înainte de toate, indiferent ce facem - poezie, artă, chiar şi ştiinţe exacte - noi trebuie să ne situăm în spiritualitatea noastră, altfel rămânem necunoscuţi.
Peste 72 de ani de cercetare neîntreruptă
Academicianul Dimitrie Vatamaniuc s-a născut în satul Suceviţa (fostul judeţul Rădăuţi), judeţul Suceava şi este fiul Iustinei şi al lui Ioan Vatamaniuc. Între anii 1927-1935 a parcurs clasele I-VIII în sat, apoi Şcoala Normală. Din 1940-1943, a urmat cursurile Liceului ”Eudoxiu Hurmuzachi” din Cernăuţi. A absolvit Facultatea de Filozofie a Universităţii din Cluj, fiind licenţiat în litere şi istorie, în 1947. A făcut parte din comitetul de conducere al Societăţii studenţeşti bucovinene ”Junimea” şi tot în studenţie se regăseşte între participanţii la greva împotriva instalării regimului comunist din 1946. Între iunie-noiembrie 1946, a mers la Suceviţa şi "aşa a scăpat de arestările care au urmat". Însă episodul l-a urmărit toată viaţa. A început activitatea ca profesor la Liceul ”Andrei Mureşanu” din Dej (1947-1953). A lucrat ca redactor de critică literară la ”majoritatea publicaţiilor vremii”, avându-l în preajmă pe George Călinescu. A susţinut doctoratul cu o lucrare despre I. Popovici-Bănăţeanu, în 1957, an când trece lector la Facultatea de Filologie a Universităţii Bucureşti. Regimul comunist îi interzice să mai lucreze la catedră şi merge la Biblioteca Centrală Universitară Bucureşti, între 1964-1974, fiind redactor la Centrul de Informare şi Documentare Ştiinţifică. Revine la Institutul de Istorie şi Teorie Literară ”G. Călinescu”, dar i se reaminteşte trecutul şi este înlăturat iarăşi. Debutează în 1943, în vremea liceului, cu nuvela ”Între primari”, în ziarul Bucovina. ”Schimb de experienţă” este primul volum de proză scurtă, apărut în 1952. A publicat în Bucovina literară, Caietele Mihai Eminescu, Contemporanul, Convorbiri literare, Gazeta literară, Limbă şi literatură, Literatorul, Luceafărul, Manuscriptum, Tribuna, Transilvania, Viaţa românească, Viaţa universitară.
