Gheorghe Piperea, născut pe 1 martie 1970, este fondatorul societăţii de avocatură „Piperea & Asociaţii”. A fost pentru o scurtă perioadă judecător (1994-1996), iar din 1996 este membru al Baroului Bucuresti, fiind ales, în anul 2007, membru al Consiliului Baroului Bucureşti. Domeniile sale de specialitate sunt insolvenţa societăţilor comerciale, piaţa de capital, protecţia consumatorilor, legislaţia în domeniul sănătăţii, dreptul transporturilor şi dreptul bancar.
În 2009, Gheorghe Piperea a încercat să candideze la preşedinţia României, dar nu a reuşit să strângă 200.000 de semnături pentru înscriere.
Piperea este conferenţiar doctor universitar, licenţiat în Drept, are diplomă de master în Dreptul Afacerilor, obţinută la Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti. Are diploma Institutului Franco-Român de Dreptul Afacerilor "Nicolae Titulescu", dar şi pe cea a Universităţii Sorbona I, din Paris, cu teza „Adaptarea la dreptul comunitar a legislaţiei române a societăţilor comerciale şi a valorilor mobiliare”, la care a luat calificativ maxim. Are diplomă de doctor în Drept pe care a luat-o tot cu calificativ maxim de la Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Drept. Piperea este titular al cursurilor de Drept comercial şi de Dreptul Transporturilor la Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti, dar şi titular al cursului de Dreptul falimentului din cadrul programului de studii masterale de Dreptul afacerilor de la Universitatea din Bucureşti. El este convins că niciodată nu poţi să spui că ştii tot, şi continuă să înveţe chiar şi de la studenţii săi.
- De unde vine omul Gheorghe Piperea?
- Sunt om de la ţară. M-am născut la Singureni, în judeţul Giurgiu, acolo am făcut şcoala generală. Liceul l-am făcut în Bucureşti, şi tot aici am făcut şi Facultatea de Drept. Prima perioadă de jurist a carierei mele a fost ca judecător, am fost al şaselea din generaţie şi pe baza acestei realizări am fost repartizat la Judecătoria Sectorului 1. Am stat doi ani acolo, dar a trebuit să plec pentru că devenise foarte scump costul vieţii în Bucureşti. Cel locativ era cel mai deranjant. Nu puteai să locuieşti în Capitală dacă nu aveai un salariu mulţumitor. Pe vremea aceia, un judecător câştiga 75 de dolari pe lună, iar ca avocat ajunsesem să încasez, în şase luni de zile de la plecarea în avocatură, în 1996, cam 800 de dolari pe lună, deci de aproape zece ori mai mult.
- Care a fost scânteia care v-a adus pe acest drum?
- Mama mea a insistat să fac meseria asta. Eu am vrut să fac Filosofia sau Facultatea de Litere. Voiam să fiu profesor. Mama însă a spus că a fi profesor nu reprezintă o sursă de venit sigur. Ca să faci bani trebuie să te faci magistrat, nu ştia ce înseamnă asta, dar în mintea alor mei, magistrat, până le-am explicat eu, însemna procuror, adică ei vedeau în procuror cea mai puternică persoană şi au considerat că eu merit să fiu procuror. Sunt multe lucruri care se întâmplă, fie că ai făcut nişte opţiuni, fie pentru că aceste conjuncturi ţi-au arătat calea, fie din motive de noroc. Nu ştiu ce să spun. Este cu siguranţă un noroc faptul că am lucrat doi ani ca judecător la Judecătoria Sectorului 1. Aici am văzut cele mai interesante cazuri, dar perioada aceasta a făcut să nu am trac atunci când am devenit avocat. Avocatul este un fel de actor, este greu să intri pe scenă şi să fii nonşalant, îţi trebuie experienţă. La fel, avocatul, dacă nu este foarte experimentat, are trac. Se vorbeşte de banii oamenilor, de libertatea lor, e destul de neplăcut, iar faptul că am fost judecător mi-a anulat în totalitate acest trac. Eu ştiam ce este sala de judecată, vedeam lucrurile şi din partea cealaltă, iar când am devenit avocat, practic, dialogam cu foştii mei colegi, ceea ce a fost un mare noroc. De asemenea, a fost un mare noroc să-l întâlnesc pe profesorul Cărbunaru, care m-a orientat spre proceduri de faliment, spre dreptul afacerilor. Eu îmi făcusem tema de doctorat pe procedura penală. Sunt lucruri inexplicabile, au fost nişte oportunităţi, a fost o ţâră de noroc, pe care, probabil, conştient sau inconştient, le-am fructificat. Cine se uită la istoria mea personală, mai ales cei care mă cunosc, ar putea spune că sunt un om imposibil, că n-ar trebui să exist, dar iată că exist.
- Care a fost reacţia mamei dumneavoastră când aţi ajuns magistrat, având în vedere că şi-a dorit foarte mult acest lucru?
- A fost încântată. În primele şedinţe, îmi amintesc că şi ea şi cei doi fraţi ai mei mai mici asistau la şedinţe. Ea a fost foarte încântată, flatată şi acum este în aceeaşi stare când mă vede pe la televizor, deşi câteodată sunt şi lucruri urâte care se spun despre mine la televizor şi o supără foarte tare lucrurile astea.
- Care este părerea dumneavostră despre starea actuală a justiţiei, tulburată de scandaluri de corupţie urâte?
- Am să vă spun un lucru la care probabil nu vă aşteptaţi de la unul ca mine. Cred că sistemul nostru judiciar este mult mai credibil şi mult mai modern acum decât era în urmă cu şapte - opt ani.
- De ce?
- Este mai transparent şi bineînţeles că primul lucru în credibilizare este transparenţa. Sunt şi mai profesionişti. Chiar dacă nu se vede acest lucru, pentru că media critică lucrurile negre, urâte, rele, dar asta şi trebuie să faceţi, totuşi marea majoritate a judecătorilor sunt profesionalizaţi, profesionişti, adică este nu doar o schimbare de generaţie, ci şi o schimbare de mentalitate. E mult mai probabil să vezi astăzi într-o hotărâre judecătorească o referire la CEDO (Curtea Europeană a Drepturilor Omulului) sau CJUE (Curtea de Justiţie a Uniunii Europene), e mult mai probabil să vezi astăzi într-o hotărâre judecătorească o referire la doctrina franceză, americană sau britanică, lucruri care nu se întâmplau înainte. Faptul că se adună zeci de mii de persoane în procese colective cum sunt cele pe care le organizez eu înseamnă exact acest lucru, oamenii au început să aibă încredere în sistemul nostru judiciar. Dacă până acum patru, cinci ani, omul spunea: „Nu mă interesează ce spune judecătorul român, mă duc la CEDO să-mi rezolvă problema”, acum se întâmplă două fenomene: unu - oamenii au început să aibă încredere în sistemul judiciar românesc, pentru că au văzut că s-au pronunţat nişte hotărâri profesioniste şi cu curaj, doi - CEDO a ajuns atât de excedată de dosare, inclusiv din România, încât nici măcar nu se mai uită pe dosarul respectiv, ţi-l trimit acasă ca inadmisibil vădit neîntemeiat. Se uită pe el un grefier şi ţi-l trimite acasă.
- Ce critici aduceţi sistemului?
- Există destul de multe critici. Încep cu educaţia judecătorilor. După părerea mea, nu poţi să construieşti un judecător învăţându-l în Institutul Naţional de Magistratură (INM) cum să bruscheze sau cum să închidă gura unui avocat, pentru că judecătorul este independent şi în consecinţă este o mică zeitate care nu poate să fie contrazisă. Nu eşti infailibil şi nici nu trebuie să te consideri infailibil, chiar dacă ai 40 de ani de experienţă ca judecător. Nu degeaba în sisteme solide de drept cum sunt cele britanic, american şi german, nu poţi să devii judecător imediat. Mai întâi trebuie să fii şi de partea cealaltă a baricadei. Ori noi învăţăm aceşti copiii în INM în spiritul legalismului, care, atenţie, nu este nici legalitate, nici legitimitate, ci, aşa cum îi spune „ismul” de la final, un fel de talibanism: aplici legea indiferent ce se întâmplă. Însă nu este aşa. Întotdeauna în procese vorbeşti despre oameni, despre banii lor, despre averea lor, despre familia lor, despre libertatea şi despre viaţa lor. Nu poţi să spui că nu te interesează ce este în spatele unei acţiuni. Eu am spus de mai multe ori că legalismul este o formă de talibanism juridic, legea nu este un scop în sine. Poate că dreptul este un scop în sine, de aceea am şi afirmat că dreptul este etern, în timp ce legea este efemeră pentru că este făcută pentru ca într-un anumit timp, într-o anumită ţară, să reglementeze comportamentul social.
- V-aţi întoarce în magistratură?
- Sincer, m-aş întoarce în magistratură, dar aş face un singur tip de job, aş vrea să fiu judecător sindic. Nimic altceva. Dar asta să ştiţi că nu este o veste bună pentru toţi cei care lucrează în insolvenţă, pentru că eu sunt un tip dur mai ales la examinat, la facultate. Dar, pe de altă parte, cred că aş corecta foarte multe lucruri, să ştiţi că procedura insolvenţei este una dintre cele mai interesante profesii pe care le poţi face, pentru că treci prin tot dreptul, inclusiv prin cel penal. Insolvenţa este un scandal. Trebuie să fii foarte atent, foarte calm şi foarte sigur pe tine ca să poţi să gestionezi un scandal.
- Ce soluţii vedeţi pentru corupţia din justiţie?
- Problema corupţiei în justiţie este într-o anumită latură a ei exagerată, într-o latură mult mai mare este ignorată, voluntar ignorată. În domeniul acesta al penalului sunt mari exagerări şi am impresia că trăim într-o perioadă în care se forţează lucrurile. N-ar fi surprinzător să vedem că judecători, care sunt acum arestaţi, peste patru cinci ani să fie achitaţi. Este posibil să fie vorba despre o agendă, un plan care să demonstreze că anumite tipuri de parchete din România sunt foarte necesare şi în acelaşi timp foarte eficiente. Pe de altă parte este o foarte mare, urâtă şi nevăzută justiţie, care n-are legătură cu justiţia penală, justiţia de dreptul afacerilor, unde se întâmplă nişte lucruri foarte ciudate, foarte urâte. Sunt foarte multe dosare în insolvenţă unde se deschid uneori proceduri de insolvenţă numai pentru că unii judecători sindici trebuie să aibă această calitate. Sunt cazuri, chiar cu foarte mare vizibilitate, în Bucureşti spre exemplu, în care judecătorii sindici pur şi simplu ori se implică atât de mult încât distrug orice şansă de reorganizare sau de salvare a societăţii respective, ori se implică pentru forţarea închiderii unor societăţi, numai pentru a se împărţi pe monumentul acelor lichidări. Se întâmplă astfel de cazuri, dar nu se uită încă nimeni asupra lor. Se mai întâmplă nişte lucruri neplăcute de gen - domnul judecător de la Curtea de Casaţie are într-o firmă de avocatură un ginere, o noră, un interes şi nu pronunţă hotărârea respectivă întotdeauna în mod independent şi imparţial. De zece ani, eu joc în liga întâi, nu spun eu asta, se vede - joc un fotbal de calitate, dar în ciuda acestei realităţi nu câştig întotdeauna, şi nu câştig întotdeauna nu pentru că sunt fraier sau pentru că nu cunosc jocul, ci pentru că echipa adversă mai dă câte un gol din ofsaid, mai dă un penalty forţat, sunt cazuri în care pot să pun mâna pe Biblie şi să spun că s-au întâmplat lucruri necurate.
- Se pot îndrepta astfel de situaţii?
- Da. Soluţia se găseşte în interiorul profesiei şi se numeşte Consiliul Superior al Magistraturii (CSM). Păcat însă că s-a defectat şansa modificării Constituţiei, pentru a se putea umbla inclusiv la această instituţie. Deşi în 2009 am susţinut o parte a noilor membrii ai CSM, unii dintre ei s-au transformat, din păcate, în instrumente ale sistemului. Sistemul îi pune în CSM pe cei care trebuie şi în plus pune acolo oameni care se comportă ca nişte lideri de sindicat pentru magistraţi, nu ca un organ de control şi supraveghere. Sunt nevoit uneori să formulez acţiuni disciplinare împotriva unor judecători mai ales în zona asta de insolvenţă, unde vă spun că, dacă s-ar duce cineva din DNA ca să vadă ce e acolo, ar descoperi nişte lucruri absolut oribile, mult mai urâte decât ceea ce vedem în cazurile cu judecători care au luat un milion de euro mită. Formulez astfel de plângeri disciplinare, documentate cu evidente abateri disciplinare, care ar trebui să ducă evident la excluderea din magistratură şi plângerea îmi este respinsă cu două, trei rânduri - nu s-a probat răspunderea disciplinară. Pur şi simplu, ai senzaţia că se comportă ca o castă care îşi protejează oamenii, mai ales pe cei care sunt dependenţi, pe cei care prin faptele acestea se fac dependenţi de sistem. Independenţa judecătorului este cel mai bun argument pentru imparţialitatea şi securitatea sistemului. Însă oamenii aceştia nu sunt decât aparent independenţi. Au senzaţia că sunt independenţi, când de fapt ei sunt dependenţi de sistem. Şi asta pentru că fac tot felul de mizerii din astea, din care le ies nişte câştiguri, sistemul ştie că au aceste schelete în dulap, dar îi ţine acolo pentru că nu se ştie când are nevoie de ei.
Omul care s-a luat la trântă cu băncile
Gheorghe Piperea este celebru prin faptul că a dus în instanţă procese colective prin care a apărat 2.300 de persoane împotriva băncilor. Acum se judecă tot cu acestea şi are convingerea că aproximativ 10.000 de oameni vor deschide acţiuni împotriva instituţiilor bancare ce au dat credite în franci elveţieni. A iniţiat proiectul „100 de avocaţi pro-bono pentru România”, dar şi procese ale căror verdicte au răsturnat ordinea în materie de protecţie a consumatorului, medicină de familie, ridicări ilegale de maşini, radare fixe ilegale, taxe de poluare şi rovinietă.
Singurele cazuri refuzate
"Ca judecător stagiar, făceam toată paleta de procedură, inclusiv penală. Am intrat şi în dosare de divorţ. Am văzut atâta mizerie în aceste dosare încât am zis că singurul lucru pe care nu-l voi face cu siguranţă sunt divorţurile. Am făcut moşteniri, mi-a trecut prin mână un dosar vechi de vreo 20 de ani, în care se discuta o moştenire a unei persoane din familia Ceauşescu", a spus Piperea.
Mama sa îl dorea procuror
Provenit dintr-o familie modestă, din Singureni, o localitate din apropiere de Călugăreni, judeţul Giurgiu, din părinţi care au lucrat toată viaţa ca zugravi/zidari, Gheorghe Piperea a urmat îndemnurile mamei, care-l dorea magistrat. Femeie simplă, mama sa era convinsă că procurorul era cel mai înalt magistrat din sistem şi asta îşi dorea pentru fiul său.
Piperea şi-a dorit să fie profesor de ţară şi chiar a fost pe vremea studenţiei, predând franceza, rusa şi un „pic de latină”. Gheorghe Piperea ne-a mărturisit că nu s-a gândit nicio clipă că va ajunge să practice avocatura, dar a recunoscut că întreaga sa viaţă a stat sub semnul conjuncturilor, al oportunităţilor pe care a ştiut să le apuce cu amândouă mâinile.
De la părinţii săi a moştenit principii serioase şi sănătoase, pe care le foloseşte şi el astăzi pentru a-şi educa fiica. Nu-şi „mituieşte” copilul cu daruri scumpe, în schimb caută să-şi petreacă timpul alături de acesta pentru a şti exact ce vrea şi cum gândeşte.
Marile firme de avocatură au spus "Nu"
„Mişcările s-au creat pe internet. Toţi cei care au vrut să aibă încredere în sistemul judiciar s-au dus la marile firme de avocatură - cinci, şase la ora actuală. Eu mă lupt cu toate, sunt adversarii mei pentru că am dat multe bănci în judecată. Aceste mari firme de avocatură la care s-au dus oamenii au spus "Nu". Pentru că nu ne pricepem, pentru că nu ne convine, pentru că de fapt noi suntem avocaţii băncilor, numai că dacă vreţi pe cineva suficient de nebun care să se bage pe acest subiect mergeţi la Piperea, şi cum v-am spus sunt şanse, oportunităţi în viaţă pe care dacă nu le prinzi cu ambele mâini le scapi printre picioare, iar eu m-am implicat pentru că este o oportunitate. Le mulţumesc acelor oameni care au avut încredere în mine şi sunt convins că nu le-am înşelat niciodată încrederea pentru că cei mai mulţi dintre ei şi-au luat banii şi au contracte corectate pe 25 de ani”, a încheiat Gheorghe Piperea.
