Renunţarea la judecată este actul procesual prin care reclamantul îşi manifestă voinţa de a nu mai continua procesul. Codul de procedură civilă prevede că reclamantul poate să renunţe la judecata începută de el în orice fază a procesului (fond, apel, recurs), fie verbal în şedinţa de judecată, fie prin cerere scrisă. În ambele cazuri, renunţarea la judecată trebuie să fie necondiţionată şi clar formulată.
Cererea de renunţare se face personal sau prin mandatar cu procură specială şi are ca efect stingerea procesului. În cazul în care renunţarea se face după comunicarea cererii de chemare în judecată, la solicitarea pârâtului, instanţa îl poate obliga pe reclamant la plata cheltuielilor de judecată.
Dacă reclamantul renunţă la judecată la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate sau ulterior, renunţarea la judecată este condiţionată de acordul (expres ori tacit) al pârâtului.
Prin urmare, atunci când renunţarea se face înainte de comunicarea cererii de chemare în judecată, nu este nevoie de acceptarea din partea pârâtului.
În situaţia când pârâtul nu este prezent la termenul la care reclamantul declară că renunţă la judecată, instanţa este obligată să acorde pârâtului un termen până la care să-şi exprime poziţia procesuală faţă de cererea de renunţare. Lipsa unui răspuns până la termenul respectiv se consideră acord tacit la renunţare.
În procesul de divorţ, însă, reclamantul poate renunţa la acţiune în tot cursul judecăţii în faţa instanţei de fond, chiar dacă pârâtul nu este de acord.
Codul de procedură civilă mai prevede că renunţarea la judecată poate interveni şi în apel sau în căile extraordinare de atac, când instanţa ia act de renunţare şi dispune anularea, în tot sau în parte, a hotărârii atacate sau, după caz, a hotărârilor pronunţate în cauză.
