Deseară... vin să-ţi spun că-i bună seara
când sunt şi stau la tine... şi-ţi arăt
cât de frumoasă-i zodia fecioarei
departe şi ferită de prăpăd
fiindcă-mi trece pacea şi iubirea
prin fel... deseară mă înalţ şi vin
(lunatec) să-ţi scot ochii la plimbare,
încet şi-n veacul veacului... Amin!
Ştii bine... [eu ţi-am zis (în tot de-a una)
despre tristeţea ochilor închişi]...
nu poţi să stai aşa, cu întuneric,
pe/sub lumina floarei din caişi,
fiindcă tu eşti cea care (s)-aprinde
şi-(i) dă seminţei rost, rostire, sens...
ş-apoi, chiar tu, parol, înaltă doamnă,
să nu (te) vezi pe/lângă sana mens?!
Ş-am să te plimb... ş-am să-ţi aşez pe iris
(fâl-fâl, fâl-fâl) atingeri de sărut...
ş-o să vedem, plăpândă licărire,
prin tot di/stinsul nostru nevăzut!
Acum, e gata... s-a făcut deseară...
deschid... închid... adio... tuturor...
mă sui la tine, steauă a fecioarei...!
[nu-i greu... parcă-n dormire (mă) cobor!]
