Evenimentele din cursul secolului al XVIII-lea și relațiile cu statele europene au convins Poarta Otomană de faptul că, chiar și atunci când aceste state se declarau de partea sa, ele urmau, în primul rând, interesele proprii.
Aceste considerente au determinat cercurile diriguitoare să se gândească la înfăptuirea unor serii de reforme, în primul rând interne, care însă s-au desfășurat pe fundalul nesfârșitelor războaie ruso-turce. Ostilitățile dintre anii 1806-1812 s-au finalizat prin Pacea de la București (16/28 mai 1812). Hotarul preconizat inițial la Dunăre a fost mutat spre Siret pentru a fi stabilit, în cele din urmă, pe Prut. În consecință, Principatele Române au fost evacuate de ruși, cu excepția Basarabiei, care a fost anexată de Rusia țaristă. Poarta se angaja să respecte privilegiile Moldovei și Țării Românești cu o serie de clauze suplimentare.
Prin aceeași Pace de la București s-au retrocedat Imperiului Otoman, din partea Rusiei, unele regiuni din Transcaucazia și orașul Arapa de pe litoralul nordic al Mării Negre. Basarabia, anexată de Rusia, a beneficiat, în primii ani ai ocupației, de un regim de autonomie cu administrație bilingvă (română și rusă) și cu păstrarea legislației locale, primul guvernator civil fiind Scarlat Sturdza. Statutul din 1818 a introdus primele limitări ale autonomiei care au fost deplin abolite 10 ani mai târziu, în 1828.
