Dirijorul şi compozitorul Hermann Scherchen s-a născut pe 21 iunie 1891, la Berlin. A fost un autodidact. A învățat de mic vioara și viola şi a luat lecții de canto pentru a-și ajuta familia, cântând seara, ocazional, în diverse cafenele, iar apoi în orchestrele simfonice berlineze.
În 1914, la izbucnirea Primului Război Mondial, aflat în Letonia, în primul său angajament oficial, ca dirijor al Orchestrei Simfonice din Riga, a fost luat prizonier de război și și-a petrecut următorii patru ani în captivitate, în Rusia. S-a întors în Germania cunoscând perfect limba rusă, ca mare admirator al lui Dostoievski şi cu câteva compoziții proprii: un cvartet de coarde și adaptări ale unor cântece revoluționare în care a pledat mereu pentru justiție socială, deși niciodată nu a fost înregimentat într-un partid.
Din 1922 până în 1950, a fost invitat permanent al Orchestrei Colegiului de Muzică din Winterthur, Elveţia. În anii 1928-1931, a dirijat, la Leipzig, Orchestra Gewandhaus, iar la Konigsberg a creat și condus pentru scurtă vreme prima orchestră radio din Germania.
În decembrie 1926, a dirijat primele concerte în România. Un an mai târziu, în 1927, a dat curs unei invitații de a dirija la București prima integrală a lucrărilor orchestrale ale lui Beethoven, într-o serie de concerte, la aniversarea a 200 de ani de la nașterea compozitorului.
În 1933, la cursurile sale au fost interpretate lucrări ale unor compozitori români precum George Enescu, Alfred Alessandrescu şi Mihail Jora.
Printre elevii lui Scherchen originari din România s-au numărat Clara Haskil, Yannis Xenakis și Filip Hercovici.
În 1937, a format la Viena o orchestră de tineri denumită "Musica Viva", alcătuită în mare parte din instrumentiști evrei eliminați din orchestrele timpului de dirijori atașați ideologic sau din oportunism de nazism. Și pentru Hermann Scherchen venirea lui Hitler la putere a constituit un moment de răscruce. A refuzat orice concesii repertoriale și, în ultimă instanță, ideologice, care i-ar fi facilitat rămânerea în ţară și a fost printre primii intelectuali care au părăsit Germania, integrându-se cercurilor militante ale exilului.
A decedat pe neașteptate la Florența, pe 12 iunie 1966, la câteva zile după ce dirijase în premieră mondială opera "Orfeida" de Gian Francesco Malipiero.
