Regizorul japonez Masaki Kobayashi s-a născut pe 14 februarie 1916, în oraşul-port Otaru, de pe insula cea mai nordică a arhipelagului japonez, Hokkaido. A studiat arta şi filosofia la Universitatea Waseda din Tokyo. După absolvire, în 1941, a lucrat la Studiourile Shochiku din Ofuna, ca regizor stagiar.
Începutul de carieră i-a fost întrerupt de înrolarea în armată şi trimiterea în Manciuria. În această perioadă şi-a manifestat opoziţia faţă de război, prin refuzul de a fi avansat în grad. A fost capturat de americani şi a petrecut ultima partea a celui de-Al Doilea Război Mondial în lagărul din Okinawa. Eliberat în 1946, s-a întors la studiourile Shochiku, unde a lucrat şase ani ca regizor asistent.
Şi-a făcut debutul regizoral individual în 1952, cu producţia "Musuko no Seishun" ("Tinerețea fiului meu"), urmată în 1953, de melodrama socială "Magokoro" ("Inimă sinceră") şi de primul său film cu adevărat personal, "Kabe atsuki heya" ("Camera cu ziduri groase"), în 1957. Au urmat "Kono hiroi sora no dokoka ni" ("Undeva sub cer"), "Uruwashiki saigetsu" ("Zile frumoase") şi filmele de critică socială "Anata kaimasu" ("Am să te cumpăr") şi "Kuroi kawa" ("Râul negru"). Între 1959 şi 1961 a realizat trilogia "Ningen no joken" ("Condiția umană"), în care urmăreşte un personaj masculin în perioada ocupaţiei japoneze în Manciuria. Întinsă pe aproape zece ore, această producţie monumentală este cel mai lung film de ficţiune realizat vreodată.
Filmul "Nicio iubire mai mare", producţie 1959, este primul film cu care a câştigat un premiu, la Festivalul de la Veneţia, în 1960, fiind considerat o capodoperă a regizorului. Alte două pelicule premiate au fost "Drumul spre eternitate" şi "A Soldier’s Prayer". Renumita peliculă "Seppuku" ("Harakiri"), un amestec de simbolism expresionist şi realism aspru, abordează mitul "bushido", codul feudal al samurailor din Japonia secolului al XVI-lea. Producţia a fost recompensată cu Premiul Special al Juriului la Festivalul de la Cannes, în 1963. A abordat aceeași temă câțiva ani mai târziu, în "Joi uchi hairyo tsuma shimatsu" ("Ultimul samurai") (1967). În 1964, a lucrat la ecranizarea poveştilor populare fantastice "Kwaidan" ("Kaidan"), film pentru care a fost recompensat cu Premiul Special al Juriului la Cannes, în 1965, şi nominalizat la Premiul Oscar, în 1966.
În 1983, a realizat documentarul "Tokyo saiban" ("Procesele de la Tokyo"). Pelicula a fost lansată în SUA în 1984 şi a câştigat Premiul FIPRESCI la Festivalul de la Berlin, în 1985. Ultimul său film a fost "Shokutaku no nai ie" ("Masa goală"), în 1985.
A decedat la Tokyo, în urma unui stop cardiac, pe 4 octombrie 1996.
