Barbu Dimitrie Știrbei, domn al Țării Românești în perioadele iunie 1849 – 29 octombrie 1853 și 5 octombrie 1854 – 25 iunie 1856, s-a născut pe 17 august 1799, la Craiova. Descendent direct al domnului Constantin Brâncoveanu, el a fost adoptat de unchiul său, marele vornic Barbu C. Știrbey, cu condiția să-i poarte numele. După ce a studiat istoria și științele de stat la Paris (1817-1821), a deținut diferite funcții: vistiernic, ministru de Interne, de Culte, de Justiție etc. și secretarul comisiei de redactare a Regulamentului Organic.
Pe tron s-a dovedit a fi un conducător prudent, activ și bun organizator. Greutățile pe care le-a avut de înfruntat erau întreținerea armatei de ocupație ruso-turce (sarcină rămasă și după Convenția de la Balta Liman din 1849) și să facă față puterii prea mari avute de comisarii extraordinari. Abia în 1851, după ce țara se înglodase în datorii grele, a putut să obțină retragerea ocupanților. Știrbei, prin economii și controlul sever al cheltuielilor, a reușit să scadă două treimi din datoriile țării și a găsit timp și mijloacele necesare chiar și pentru activități constructive. A ridicat teatrul din București, a redeschis școlile închise pe timpul Revoluției de la 1848, a mai îmbunătățit dispozițiile Regulamentului Organic cu privire la țărani.
În 1854, Barbu Ştirbei a fost alungat de la conducerea Ţării Româneşti. A plecat în Franţa, unde avea să moară pe 12 aprilie 1869, la Nisa.
