Vasile Pârvan s-a născut pe 28 septembrie 1882, la Huruieşti, Bacău. A absolvit liceul din Bârlad în 1900, secţia clasică. Licenţiat al Universităţii din Bucureşti (1904), secţia de istorie, unde i-a avut profesori pe Nicolae Iorga şi Dimitrie Onciul, şi-a continuat studiile ca bursier la Viena, Berlin şi Breslau (1905-1908). În 1909 şi-a luat doctoratul în Filosofie, la Universitatea din Breslau, susţinând o teză despre naţionalitatea comercianţilor din Imperiul Roman. A mers apoi în Anglia, Franţa şi Italia, unde a stat patru luni, perioadă în care a vizitat Florenţa, Roma, Neapole, Pompei, Capri, Paestum şi a asistat la săpăturile care se efectuau pe Palatin şi în For.
A debutat, în 1900, la "Noua revistă română". Din 1902 a colaborat la "Convorbiri literare", din 1903 a scris şi la "Voinţa naţională", "Epoca", "Tribuna poporului". A fost angajat la Biblioteca Academiei Române. În 1906 a aderat la Frăţia Bunilor Români, organizaţie creată de Nicolae Iorga, şi a început să colaboreze la "Sămănătorul" şi "Neamul românesc"; din 1907, a scris şi pentru "Viaţa românească" şi "Gazeta generală a învăţământului".
Istoric al Antichităţii şi filosof al istoriei, Vasile Pârvan şi-a înscris numele printre cei mai de seamă oameni de cultură români de la începutul secolului al XX-lea. Considerat "părintele arheologiei româneşti", el a fost iniţiatorul unui vast plan naţional - primul - de cercetări arheologice, pe care a început să îl pună în practică efectuând săpături sistematice în aşezări şi cetăţi din Dobrogea şi Muntenia. A fost unul dintre fondatorii Institutului de studii sud-est europene şi director al Muzeului Naţional de Antichităţi şi al Şcolii române din Roma. În monumentala sa lucrare "Getica. O protoistorie a Daciei în mileniul I a. Hr.'' prezintă istoria geto-dacilor sub aspectele politic, economic, cultural şi religios, folosind pentru prima dată izvoare arheologice şi numismatice din Dacia preromană.
A încetat din viață pe 26 iunie 1927, la București.
