Inginerul și istoricul de artă Gheorghe Balș s-a născut pe 24 aprilie 1868, la Adjud. A fost unul dintre cei mai respectați ingineri ai vechii Românii, membru al Academiei Române și om de cultură, specialist în bizantologie și istoric de artă.
Provenit dintr-o familie de prestigiu, fiu al boierului Alecu Balș, a urmat studii superioare în Elveția, luându-și bacalaureatul la Lausanne și obținând diploma de inginer la Politehnica din Zürich. A călătorit pentru studii în Bulgaria, Serbia, Grecia, Turcia și Rusia, pentru cercetarea influențelor străine în arhitectura veche românească. A colaborat cu Anghel Saligny la realizarea podului de la Cernavodă și a fost autor al unor construcții în Portul Constanța și al multor instituții spitalicești. A colaborat, de asemenea, cu arhitectul Nicolae Ghica-Budești la construirea Institutului de seruri și vaccinuri „L. Pasteur” din București.
Gheorghe Balș a condus și Crucea Roșie din România și a fost, împreună cu soția sa, Maria Balș, membru al Societății pentru Profilaxia Tuberculozei.
Balş a fost un adânc cunoscător al artei în toate manifestările ei. Socotit de mulţi ca un distins amator, el era de fapt un mare critic de artă - studiile lui asupra vechii noastre arte bisericeşti constituie lucrări pe care specialiştii le-au găsit capitale - aducând şi în acest domeniu o migăloasă şi aprofundată cercetare a problemelor pe care le urmărea în investigaţiile lui.
Cercetător al arhitecturii românești, a scris o serie de studii despre evoluția arhitecturii moldovenești în secolele XV-XVIII. Printre cele mai cunoscute lucrări ale sale se numără: “Biserica din Filipeștii de Pădure”, “O vizită la câteva biserici din Serbia”, “Bisericile lui Ștefan cel Mare”, “Bisericile și mănăstirile moldovenești din veacul al XVI-lea”, “Despre biserica Prislopului”, “Les monuments byzantins de Roumanie”, “Bisericile și mânăstirile din veacurile XVII si XVIII”.
A avut un rol important în Comisia Monumentelor Istorice, fiind numit membru în aprilie 1913 și ocupând, ulterior, funcția de vicepreședinte.
Bogata sa activitate a fost oglindită și în publicațiile de răsunet din perioada anilor ‘20-‘30, care i-au adus recunoașterea națională și internațională.
Pe 4 iunie 1923, a fost ales membru titular al Academiei Române, în cadrul secției de Istorie, între mai 1928 și mai 1931 fiind vicepreședinte al înaltului for. Pe 9 iunie 1925, a ținut discursul de recepție, vorbind despre începuturile arhitecturii românești din Moldova.
A încetat din viață pe 22 septembrie 1934, la București.
