Profesorul și istoricul Andrei Oțetea s-a născut pe 24 iulie 1894, la Sibiel, județul Sibiu.
A urmat cursurile liceale la Sibiu și Brașov, fiind coleg cu Lucian Blaga. În 1919, a fost trimis pentru studii la Paris de Asociația "Astra", obținând diploma de licență și de doctorat în istorie la Sorbona, cu lucrarea "Francois Guichardin: sa vie publique et sa pensee politique".
În 1927, s-a întors în țară și a fost conferențiar la Universitatea din Iași, iar din 1935, titular la Catedra de Istorie modernă contemporană. Între 1935 și 1947, a îndeplinit funcția de rector al Universității din Iași, fiind și director al Teatrului Național în anii 1941-1942. În 1947, s-a transferat la Universitatea din București, unde i s-a încredințat noua catedră de Istorie economică. În urma reformei învățământului, în 1948 a fost numit șef al Catedrei de Istorie universală, pe care a condus-o până la pensionare, în 1964, rămânând în continuare profesor consultant. Printre studenții și doctoranzii săi găsim nume prestigioase ale istoriografiei române: Dan Berindei, Florin Constantiniu, Paul Cernovodeanu.
În 1955, a devenit membru titular al Academiei Române, iar între 1956 și 1970 a fost director al Institutului de Istorie „Nicolae Iorga”.
Andrei Oțetea rămâne în memoria generațiilor viitoare prin greutatea și prestigiul operei sale, pe cât de întinsă, pe atât de solid fundamentată științific. Este o operă în esență de teme majore, de largi perspective universale, o creație de idei istorice. Masivă, perfect articulată, opera sa îl așează pe Andrei Oțetea între reprezentanții cei mai de seamă ai istoriografiei românești.
Principala sa contribuție la dezvoltarea istoriografiei române, pe lângă numeroasele volume, articole și recenzii publicate, o reprezintă tratatul de „Istoria României”, fiind redactor responsabil al volumelor II și III, precum și raportarea permanentă a istoriei românilor la istoria europeană, limpezirea argumentării și concluziilor.
A încetat din viață pe 21 martie 1977, la Paris.
