Şi-aud, şi văd: în hohote şi-n lacrimi
vine trecutul timpului prezent...
vrea să-mi oprească aripile morii,
să-mi bată vântul drept şi repetent,
şi vrea să-mi hotărască veşnicia,
şi visul să mi-l ia de la oblânc,
să-mi şteargă amăgirile din zare,
din care-am tot mâncat şi mai mănânc,
din care-a ciugulit şi dulcineea,
şi chiar mârţoaga a poftit un pic,
şi vor mai mult, le dau...dar scutierul
îşi face cruce şi nu vrea nimic!
Şi văd, şi-aud: în hohote şi-n lacrimi
vine prezentul timpului trecut...
vine să-mi ia şi să-mi repare moara,
să măcinăm din nou, ca la-nceput,
când orice vis şi orice dulcinee
îmi clocoteau în suflet şi în trup...
(ce cavalcadă-ntruna, zi şi noapte,
când scutier aveam un pui de lup
straşnic de blând, sprinten la ferecare
de pietre vii şi moarte!)...(ce prezent,
şi ce trecut!)...mă-ngrop în poezie
şi-n vântul strâmb şi sfânt şi repetent!
