Bucătăria turcească este urmaşa tradiţiilor culinare otomane. Şi cum imperiul otoman a intrat în contact cu multe alte popoare, nu este de mirare că specialităţile turceşti sunt extrem de variate, cu influenţe atât asiatice, cât şi balcanice. La rândul lor, tradiţiile turceşti au influenţat bucătăriile altor ţări, inclusiv pe cea a României.
Reţetele culinare diferă de la o zonă la alta destul de mult, în funcţie de tradiţii şi desigur în funcţie de geografie. Pe coastele Mării Negre, unde tradiţia culinară are influenţe slave si balcanice, se consumă mult peşte, în special hamsii, dar şi mult porumb. Sud-estul Turciei este faimos pentru reţete de kebab, baklava si kadayif. În partea de vest, unde se cultivă intensiv măslinii, bucătăria turcească foloseşte mult măslinele şi uleiul de măsline. Legumele şi verdeţurile sunt nelipsite în mâncarea din zonele învecinate Mării Mediterane, Mării Egee şi Mării Marmara. În mod surprinzător, turcii se dau în vânt şi după paste, dar numai în anumite zone, de exemplu în Anatolia.
Felul de mâncare principal
Pilaful (pilavul) este bastionul bucătăriei turceşti. Este preparat de obicei din orez, dar poate fi făcut şi din bulgur (grâu pisat) şi uneori din sehriye (vermicelli - tăiţei subţiri şi transparenţi din orez). Tradiţional, pilaful se servea drept fel principal, de obicei însoţit de carne, pui sau peşte. În ziua de azi, pilaful se serveşte drept garnitura la feluri de mâncare din carne sau pui. Pilaful poate fi preparat mai uşor, mai puţin săţios, înlocuind carnea cu mazăre, fasole, pătlăgele vinete sau năut. Variaţiunile de pilaf sunt fără număr, dar au o caracteristică în comun: orezul nu trebuie să fie lipicios. Spre deosebire de orezul italian, trebuie să se poată separa în boabe individuale.
Carnea
Carnea, în special şiş kebabul, se pregăteşte marinată şi friptă la foc deschis. Turcii, în majoritate musulmani, consumă numai carne halaal (animalele din care provine sunt sacrificate după o modalitate tradiţională). Tipul de carne favorit este mielul de lapte. Döner kebabul constă din miel sau pui feliat fript încet pe o frigăruie rotativă verticală. Sis kebabul este o frigăruie din lemn sau metal cu cuburi mici de carne de orice tip, pasăre sau peşte, cu sau fără legume, friptă pe grătar. Legumele folosite de obicei sunt vinetele, roşiile, ceapa, ciupercile şi gogoşarii.
Döner kebabul se serveşte sub formă de sandwich din pită sau pâine normală cu salată, roşii, sos de smântână şi ulei, eventual cartofi prăjiţi. O delicatesă specifică este pastrama de vită - pastirma. Cârnaţii tradiţionali, serviţi la micul dejun se numesc sucuk. Carnea a fost dintotdeauna un aliment de lux pentru turci, în principal deoarece mieii de lapte nu sunt o sursă foarte abundentă. Carnea era de obicei consumată numai la nunţi şi în timpul sărbătorii Eid ul-Adha (Sărbătoarea sacrificiului), sub formă de etli pilav (pilaf cu carne), nu kebab. Odată cu apariţia lanţurilor de fast-food şi introducerea producţiei industriale de carne, acest aliment a devenit parte integrantă din dieta zilnică a majorităţii turcilor sub formă, mai ales, de döner kebab. Însă chiar în ziua de azi, principala modalitate de pregătire a cărnii este de a adăuga carnea tocată în cantităţi mici la feluri de mâncare din legume, ce poartă nume cum ar fi fasole cu carne tocată.
Meze
Meze este o selecţie de mâncăruri servite drept aperitiv cu sau fără băuturi, uneori drept fel principal. Aceste mâncăruri pot fi: măsline, brânză kashar sau brânză albă, murături, tzatziki, köfte (chiftele de carne), pilaki din fasole, usturoi şi ulei de măsline, dolma (frunze de viţă de vie, ardei verzi sau vinete umplute cu orez sau carne), börek (foi de aluat foarte subţiri umplute cu brânză, carne sau legume), hummus (din susan, năut, usturoi, ulei de măsline şi suc de lămâie), peşte şi fructe de mare.
Deserturi
Cel mai bine cunoscut desert turcesc este baklavaua (foietaj cu miere şi nuci tocate). Alte deserturi sunt budincile de orez şi amidon (muhallebi, sutlac), halvaua (halvah), cataiful (kataifi) şi revani (făcut din amidon şi griş). Se bea kaymak (smântână închegată) pentru a contracara dulceaţa deserturilor turceşti. Ceaiul şi cafeaua turcească, cu sau fără zahăr, se servesc de obicei după cină sau, mai rar, odată cu deserturile.
