Există mâncăruri al căror nume trimit spre o singură persoană. Sosul bechamel, numit după un marchiz, binecunoscuta salată Caesar, care a primit numele unui imigrant italian, şi friptura de vacă denumită după un diplomat rus au poveşti extrem de interesantă. Pe site-ul stylereport.ro au fost prezentate câteva dintre aceste poveşti din spatele unor denumiri de mâncăruri de care toată lumea a auzit şi poate chiar le-a degustat.
Pizza Margherita
De fiecare dată când comandaţi o pizza Margherita faceţi o călătorie în 1889, la 28 de ani de la unificarea Italiei. Regina Margherita de Savoia se afla la Napoli pentru a celebra momentul, iar Raffaele Esposito, unul dintre bucătarii locali, pregătea în onoarea ei o pizza cu cele trei culori ale steagului italian.
Pe blatul pufos al pizzei, mozarella ocupa toată partea centrală în loc de alb, busuiocul ţinea locul verdelui, iar roşul era înlocuit, evident, de roşii. Pentru a merge chiar mai departe, „il pizzaiolo“ a dat preparatului numele reginei.
Sandwich
Nu se poate vorbi efectiv despre un inventator al „sandwichului“. Primele menţiuni despre carne înfăşurată într-o lipie apar în secolul I î.e.n., ca obicei evreiesc, continuă în Europa Evului Mediu şi reintră în cărţile de istorie odată cu nevoia unei mese rapide, ieftine şi mai ales, portabile, spre epoca industrială.
Bucăţile de carne băgate între felii de pâine sunt menţionate în scris ca „sandwich“ pentru prima dată în jurnalul lui Edward Gibbon, care le denumise după titlul nobiliar al unui aristocrat din secolul al XVIII-lea. Povestea spune că, în timpul unei partide de cărţi, John Montagu, conte de Sandwich, i-a comandat servitorului carne învelită în pâine, pentru a putea să-şi continue jocul. Entuziasmaţi, ceilalţi jucători i-au urmat exemplul, cerând „acelaşi lucru ca Sandwich“. Asocierea între domeniul nobiliar şi gustarea rece a rămas neschimbată de atunci.
Sosul Bechamel
Un sos alb, considerat unul dintre sosurile „mamă“ ale bucătăriei franceze, Bechamel se prepară prin turnarea laptelui peste un amestec de unt şi făină şi încălzirea lor la foc mic. Şi pentru că poartă numele unui marchiz, preparatul nu e lipsit de oarecare intrigi pornite în jurul inventatorului lui de drept.
CITEŞTE ŞI: GASTRONOMIA Croaţiei - ca acasă, cu MICI şi BERE!
O versiune a poveştii spune ca un tip similar de sos a intrat în Franţa odată cu bucătarii reginei Caterina de Medici (1519-1589), în momentul mutării ei pentru căsătoria cu Henri al II-lea. Nu a fost singurul împrumut al gastronomiei italiene făcut către Franţa în acea perioadă, iar ipoteza s-ar putea să conţină măcar un sâmbure de adevăr.
Un alt nume vehiculat este cel al ducelui Philippe de Mornay, cunoscut şi pentru obţinerea altor sosuri oarecum similare. Se adaugă pe listă şi bucătarul Francois Pierre de la Varenne, de multe ori creditat pentru începerea fenomenului „haute cuisine“.
Dintr-o împrejurare istorică sau pur şi simplu o întâmplare, numele Bechamel nu îi evocă nici pe bucătarii italieni şi nici pe inventatorul gastronomiei franceze, ci pe unul dintre bancherii de la curtea regelui Ludovic al XIV-lea.
Fără pregătire în bucătărie sau vreo dovadă clară că a participat la compoziţie sau mod de preparare, marchizul Louis de Bechamel ar fi ajuns să dea numele sosului încercând să găsească o metodă pentru a servi un fel de peşte uscat. Mult mai probabil este ca La Varenne, bucătarul aceluiaşi rege, să-şi fi botezat creaţia ca un compliment adus marchizului.
Salata Caesar
Cu toate că nici pentru cea mai cunoscută salată din lume nu există un inventator categoric, consensul lumii culinare pare să indice către un şef de restaurant din Tijuana, Mexic. Într-o zi de 4 iulie, extrem de aglomerată, bucătarul - care, de fapt, era italian - a rămas fără ingrediente, aşa că s-a văzut nevoit să încropească un preparat la repezeală.
A folosit salată, usturoi, crutoane de pâine, parmezan, ouă fierte şi le-a stropit din belşug cu ulei de măsline şi sos Worcestershire. În 1926, Alex Cardini, fratele bucătarului, i s-a alăturat la restaurantul Tijuana. A preluat reţeta, a adăugat anşoa ca pe o notă personală şi a început să o promoveze ca pe o salată a aviatorilor. Când preparatul a început să câştige popularitate, Alex a decis să-i pună numele fratelui său - Caesar.
Vită Stroganoff
Cu o primă apariţie în cărţile de bucate ruseşti în 1861, reţeta Beef a la Stroganov a atins un real succes abia după căderea imperiului ţarist şi până la începerea celui de-Al Doilea Război Mondial. Începutul ascensiunii ca fel de mâncare preferat de elite a plecat din bucătăria contelui Paul Stroganoff, un diplomat rus din Saint Petersburg.
Bucătarul său, Charles Briere, participa frecvent la competiţii cu ceilalţi „chefi“ ai familiilor înstărite din localitate, iar la una dintre întreceri a prezentat reinterpretarea reţetei clasice ruseşti. După ce şi-a adjudecat premiul, numele preparatului a rămas acelaşi cu al angajatorului său.
Pui Kung Pao
Un fel de mâncare tipic pentru bucătăria din Szechuan, China, puiul Kung Pao a primit numele de la un anume Ding Baozhen, guvernator al provinciei în timpul dinastiei Qing.
Obişnuia să pregătească şi să servească el însuşi preparatul tuturor invitaţilor de rang înalt. Mai târziu, Ding a primit titlul de Taizi Shaobao - protector al prinţului - la curtea imperială, funcţie numită şi Kung Pao. După dispariţia guvernatorului, în memoria sa, oamenii au început să folosească numele funcţiei şi pentru mâncarea dulce-picantă.
CITEŞTE ŞI: Bucătăria Mexicană - tradiţii culinare din vremea aztecilor
