Este un sentiment foarte ciudat să treci frontiera şi apoi să călătoreşti prin localităţi cu nume familiare, cum ar fi Văleni, Slobozia, Colibaşi sau Paşcani. O să spuneţi "da, ai descoperit America, moşule!", dar, credeţi-mă, combinaţia aceasta de stranietate şi familiar îţi crează o stare niţel neliniştitoare. Satele din stânga Prutului arată cu mici diferenţe exact ca acelea din dreapta. Cu menţiunea că, cel puţin în raionul Cahul, abundă imaginile viticole în decoraţiile caselor şi feroneria porţilor. Promiţător, din punctul meu de vedere.
Peisaj familiar
Şi tot mergând aşa, prin Moldova profundă, dai de teleguţe trase de măgăruşi, omniprezenta Lada, câte o Volga şi nişte târtăreţe kaki de sorginte indubilabil sovietică, dar şi de Logan, tot mai răspândit pe şoselele din ţara vecină. Şi cârduri de gâşte. Multe gâşte. Ca la noi în Dobrogea.
CITEŞTE ŞI: Vinuri celebre din antichitate/ Falernum "Faustus" 121 î. Hr. şi licoarea lui Tutankamon
Sincer să fiu, dacă privim localităţile rurale, nu există mari diferenţe faţă de România. Deosebirile de aspect sunt însă destul de vizibile în oraşe, nu că Huşiul sau Tecuciul ar fi metropole, dar orişicât, în ultimii ani tot s-a mai vopsit un gard sau s-a plantat o panseluţă cu fonduri europene.
Capitala
Am ajuns în Chişinău, fireşte, mai repede decât cei îmbarcaţi în Bucureşti şi asta ne-a dat răgazul să dăm o tură prin centrul oraşului, inclusiv să ne rătăcim prin mijloacele de transport în comun. Care, apropo, se numesc "rutiere", în traducere maxi-taxi sau microbuz. Noroc că moldoveneasca seamănă izbitor cu limba română pentru că altfel nu ştiu cum ne-am fi descurcat.
Seara, la cină, în complet reunit multinaţional (moldavo-ucraineano-român), am luat primul contact cu oamenii şi vinurile celor care ne-au invitat: Vinăria Purcari. I-am cunoscut astfel pe cei care se vor dovedi un soi de factotum al vizitei noastre în Moldova: Marcel Grăjdieru, CEO la Crama Ceptura, echipa lui, dar şi pe Sorin Bălănel, directorul de marketing de la Purcari, şi Mariana Balaban, nouă la PR.
Vinul de la cină
Am încercat Pinot Grigio 2013, un vin floral, exotic, cu gust proaspăt şi un final tonic, migdalat. Uşor de receptat, un grigio şi nu un griş, pentru cine operează cu astfel de distincţii.
Apoi un rose 2013 din cabernet, merlot şi rară neagră, tot fresh, construit ca să fie impetuos aromatic, însă aromele sunt… cum să spun, altfel decât naturale, ca un strop de fruct proaspăt, în acest caz fragi, căpşuni şi coacăze roşii. Tot tonic, cu tuşe de grapefruit pe final. Niţel cam dur pentru gustul meu.
A urmat un merlot 2011, cum altfel decât de Purcari. Zic asta pentru că e o obişnuinţă (nu ştiu dacă chiar o modă) la producătorii basarabeni să treacă şi "de acolo" după denumirea soiului. Un merlot cu aromatică uşor florală, apoi condimentată, completată cu fructe negre şi roşii (dude, mure şi vişine), cu bună tipicitate în gust, suculent, lin curgător. Interesant şi procentul de alcool - în jur de 13 la toate vinurile.
Purcari - un gigant
A doua zi, microbuzele ne-au dus la Purcari. Drumul să fi ţinut vreo două ore. Am văzut din depărtare obiectivul şi de aici primul şoc: dimensiunea. Aşa ceva n-avem în România. Un castel, lac cu lebede, peisagistică îngrijită, a cărei frumuseţe e accentuată de cromatica toamnei. De fapt e un adevărat domeniu, nu doar o cramă, fie ea şi pitorească.
CITEŞTE ŞI: Există vinul din “pastile” sau nu?
Există dealuri, văi, pădure, un teren de tenis, poţi să pescuieşti în lac, să te plimbi cu bicicleta prin vie etc. Dar... am trecut pe lângă "chateau", deoarece am fost duşi direct în vie, sub supravegherea mai marelui de la Purcari, Victor Bostan, omul care deţine, în coproprietate cu un fond american de investiţii, concernul Bostavan Wineries Group (aproximativ 1.000 de hectare).
Degustarea
Ce vinuri am încercat
Chardonnay 2012. Un vin maturat şase luni în baric şi şase luni în sticlă, cu arome vanilate şi fructate de pară şi gutuie, foarte sec şi cu uşoară astringenţă, dar înmuiată de aromele de stejar, dulci-picante.
Alb de Purcari 2012, un cupaj de chardonnay majoritar cu aport de pinot gris şi pinot blanc, fermentat în baric şi maturat tot acolo pentru un total de 5-6 luni, după care mai stă liniştit în cramă vreun an. Un vin gras, untos şi robust, dar totuşi fin. Vinul alb al vizitei, pentru mine.
Rară Neagră 2012, un vin cu fruct, suculent, acid şi de cursă lungă. Rara e practic singurul strugure roşu, hai să-i spuneam autohton, aşa că e uşor împins în faţă, cel puţin de cei de la Purcari.
Roşu de Purcari 2010, cupaj de cabernet, malbec şi merlot păstrat trei ani în baric. Bateţi-mă, dar nu m-a impresionat. Un nas de ciocolată, cacao, cu un pic de cauciuc şi în gust cu o astringenţă uşor ieşită din context.
Negru de Purcari 2010, blendul cunoscut de cabernet 70 la sută, saperavi 20 la sută şi rară neagră 10 la sută. Un nas de vin serios, cu păstaie de vanilie, prune, dude, baton cu rom şi picanterii diverse, mult mai "întunecat".
Negru de Purcari, varianta vintage 2011, un vin care costă peste 100 de lei (româneşti). Se produce când şi când, în funcţie de specialul anului. Mai multă suculenţă, mai multă fineţe, un plus de fructe roşii îmbinate cu smochine. Bun!
George Mitea este blogger la lucruribune.blogspot.com.
