Trebuie să spun din capul locului că nu am intenţia să operez cu unelte de istoric profesionist, nu că nu le-aş înţelege, ci pentru că nu sunt unul. Această serie - în măsura în care voi găsi timpul de a continua, pentru că cercetarea în sine e mare consumatoare de timp - nu se vrea un tratat sau mai ştiu ce unealtă academică, ci o citire în grilă a mărturiilor istorice, menită să scoată la iveală treburi potenţial utile pentru unii sau măcar amuzante pentru alţii.
De obicei, după cum am observat cu toţii, în ceea ce priveşte vinul românesc, trimiterile la istorie sunt o sumă de aserţiuni lipsite de bibliografie, uneori chiar de logică, copiate de la carte la carte, în Introducere. Facem vin de 4.000 sau 2.000 de ani, Ştefan cel Mare, Cotnari via Descriptio Moldaviae, medalii de aur prin secolul al XIX-lea la diverse concursuri la care participau zece vinuri. Şi asta e tot. Nimeni n-a stat să răscolească un pic, să găsească ceva inedit.
Nu se poate ca truismele amintite să fie tot ce se ştie. Dacă avem tradiţie, ea trebuie să fi fost consemnată undeva. Cum ai noştri nu au fost prea buni la consemnat, mi s-a înfăţişat evident că diverşii călători în treacăt pe aici trebuie să fi scris cele văzute. Şi, desigur, nu m-am înşelat.
Bunăoară iată astăzi ceva scurt. Opiniile a doi călători străini în Ţările Române:
"Deoarece nu se face nici un export de vin, care ar aduce bani, ci acesta se vinde numai în ţară, nu se depune prea multă sârguinţă pentru o mai bună păstrare a lui. Cea mai mare parte din vin s-a terminat (în butoi!), când dă frunza de viţă."
"Unul dintre cele mai mari plusuri ale vinului românesc este şi cel mai mare minus: România se numără printre producătorii relativ mari de vin din lume care sunt capabili să consume tot ceea ce produc. Din acest motiv, de multe ori nu există o apetenţă reală pentru piaţa externă."
Primul citat e din lucrarea "Reise von Pressburg Nach Hermannstadt in Siebenbiirgen, Diinkelspiegel and Leipzig", semnată Johann Lehmann, de fapt pseudonimul lui Christopher Seipp, directorul unei trupe de teatru din Pressburg, azi Bratislava, capitala Slovaciei. Lucrarea a apărut în 1785.
A doua opinie provine de la Angela Muir şi face parte din interviul luat de vinul.ro, apărut în numărul pe septembrie 2012. Angela Muir, cetăţean britanic, este unul dintre cei 300 Masters of Wine (distincţie considerată cea mai înaltă formă de calificare profesională în domeniul vinului).
Între cele două păreri, trebuie să fiţi de acord cu mine, destul de asemănătoare, au trecut 227 de ani. Între timp s-au inventat becul, penicilina, fisiunea nucleară, pamperşii, internetul, dansul pinguinului şi cana de cafea cu încărcare USB. Între timp, pentru noi, doar mijlocul de transport s-a schimbat. Carpeta însă a rămas la locul ei.
Bun îi vinul de Cotnari, dar şi mai bun e un Lafite
Edouard Grenier a fost un poet şi diplomat francez, o vreme secretar al domnitorului Moldovei Grigore Ghica, la recomandarea lui Vasile Alecsandri. El ajunge la Iaşi în 1855, capitala care, dupa cum povesteşte francezul, avea pe atunci o singură stradă pavată şi nici aceea de la un capăt la altul. Cele de mai jos fac parte din En Moldavie 1855-1856, volum publicat în 1894 la Becanson, în doar zece exemplare.
"Prânzul era de obicei la ora patru; dacă, din întâmplare, era devansat, domnul mă anunţă printrunul dintre servitori. Mă îmbrăcam şi urcam în salonul în care erau reuniţi comesenii. Beizadelele, aghiotanţii, una sau două prinţese cu soţii lor, câteodată secretarul grec Bibika, un caraghios de care voi vorbi mai încolo. Se trecea în sala de mese când se anunţa că domnitorul era acolo. Locul meu a fost totdeauna aproape de tinerele prinţese; bucătăria era franţuzească; vinul la fel, un Chateau-Lafite. Singurul detaliu puţin oriental era un soi de paj, care stătea în spatele principelui cu un enorm evantai din pene de păun, lucrat la mânăstirea Văratic, şi alunga muştele cu o gravitate imperturbabilă.
Masa era destul de rapidă, principele mânca repede şi în linişte. Nimeni nu îndrăznea să ridice vocea în faţa principelui sau a tatălui şi el neavând să le spună nimic nou, se tăcea. Dar când am observat că tăcerea principelui venea din plictiseală, iar a mesenilor atât din timiditate cât şi din vidul capetelor lor mici, când am fost convins că vor fi bucuroşi toţi, mari şi mici, să nu se mai plictisească atât de regal, am rupt tăcerea şi, fără a-l întreba pe domn (niciodată nu trebuie întrebat un domn), am riscat câteva glume. Am fost întrebat despre Paris, Franţa, împărat, personajele zilei, viaţa mea, călătoriile, Germania, Italia, Anglia etc. Faţa principelui s-a descretit”.
Pasaje din cartea lui Grenier pot fi citite în "Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea", serie nouă, vol VI, Editura Academiei Române, Bucureşti 2010, pg. 661-672.
George Mitea este blogger la lucruribune.blogspot.ro
