Seminţe de lumină pe-oglinzi orizontale
trec fără capăt... parcă s-ar duce nicăieri
să stea, să încolţească, să nu le vadă nimeni
când cresc şi-nnobilează tăceri peste tăceri!
Şi vin pe-aceeaşi cale seminţe de-ntuneric
şi se-ntâlnesc, surate, şi nu vorbesc nimic...
iar oamenii se uită şi pleacă şi le uită...
ele-şi plutesc menirea prin flăcări şi prin frig!
Zici că-s altare negre şi albe... ce orchestră
cu pene cheamă ochii să descifreze, lungi,
sopranele tăcerii cum scriu-şi pe mişcarea
oglinzilor concertul acela, de atunci!
Zile şi nopţi pe luciul oglinzii, dimpreună
îşi lunecă şi-şi cară, încet, tocmai din pântec,
majestuos, tăcerea-n esenţe de-alb cu aripi...
merg, zboară, nu aleargă, însă se duc spre cântec!
