Mărturisesc că mi se întâmplă din ce în ce mai rar să am revelaţii în ceea ce priveşte vinul. Şi asta se întâmplă datorită mie, eu, cel care devin cu fiecare degustare mai cunoscător, dar şi datorită vinului în sine. Vinurile deosebite, în sensul în care au ceva al lor care le diferenţiază de celelalte, fie printr-o aromă bizară, fie printr-o simetrie aproape matematică sau, dimpotrivă, printr-un un asimetrism atrăgător, nu se găsesc pe toate drumurile, mai ales că am început să fiu atent pe unde umblu. Predictibilitatea devine apăsătoare, dezamăgitoare, şi după o serie de "arome de vanilie, dulceaţă de fructe de pădure şi final piperat" te simţi mai vicios decât eşti. În fond, în viciu, diversitatea e cea care salvează, după cum, întors în sfinţenie, unicitatea triumfă. Dacă repeţi aceleaşi experienţe te simţi captiv, simţi că începi să bei, nu că deguşti. E ca şi cum ai citi toată viaţa acelaşi tip de romane poliţiste, până ajungi să dezlegi intriga numai privind ilustraţia coperţii. Unde-i plăcerea, unde-i elevaţia procesului?
Tocmai de aceea îi sunt recunoscător acestui mic vin roşu portughez, preţuit la 8-9 euro, un preţ de la care nu te-ai aştepta la revelaţii. Îmi vin în minte lucruri româneşti de preţ asemănător: Segarcea, Chateau Domenii (ori Ceptura, cine mai ştie), Terra Romana, La Cetate. Vinuri bine făcute, nu zic nu, pe care nu le-aş refuza în pahar, dar nici unul dintre ele nu este absolut impresionant, decât dacă eşti scriitor de advertoriale.
Vinul Cabriz Reserva 2008, de la Dao Sul, din podgoria Dao, este un cupaj roşu de touriga nacional, alfrocheiro şi tinta roriz, varietăţi exotice pentru noi, dar nu pentru o bună parte din lume, care a aflat de ceva vreme de grija portughezilor pentru conservarea zestrei ampelologice pe care le-a lăsat-o Dumnezeu. Nu ca alţii, care scot plăvaia ca să planteze sauvignon blanc şi băbeasca ca să pună shiraz.
Mi-a plăcut foarte mult. Atât de mult încât mărturisesc cu ruşine că am epuizat tot materialul didactic, cu o plăcere vinovată. Şi atât mai mult cu cât după înregistrarea unei vagi radiografii a licorii, am abandonat proiectul şi m-am dedicat practicii.
Bileţelul zice aşa: nas în transformare ca o crisalidă, o ora-două după deschidere. Se simt fructe negre de pădure (afine, coacăze), cireşe, o notă animală, ca de jambon, pământ reavăn, diverse ierburi şi condimente după gust. Dar revelaţia vine în gust. Totul e perfect asamblat. Toate piesele de puzzle (de dificultate medie) se îmbină instantaneu şi miraculos. Totul e prietenos, dar serios. Taninul, aciditatea, fructul, alcoolul şi stejarul cântă o acapela minunată. Am reţinut atât retronazal, cât şi în finish, o persistentă notă de chimen.
Între precedentul paragraf şi următorul au trecut 24 de ore, în care viaţa mi-a amintit cât de fragili suntem. Aşa că voi deveni uşor laconic şi grăbit, cu scuzele de rigoare.
Din punctul meu de vedere e un vin de 91 de puncte. Aş fi dat şi 20-30 de euro pe el.
Asocierea culturală
Antonio Lobo Antunes, Manualul Inchizitorilor. O carte care te reînvaţă să citeşti. Şi eu am citit mii de cărţi. E una din creaţiile în care stilul şi autorul "fac" cartea. Nu acţiunea, nu personajele (în frunte cu un "baron local" din Portugalia dictatorului Salazar). Mi-a adus aminte de Max Frisch sau de unele bucăţi ale lui Cortazar. Cartea a fost la reduceri, nu s-a vândut prea bine - oare de ce? - eu am cumpărat-o de la un târg cu 5 lei! Ciudată lumea asta în care o carte bună costă de 10 ori mai puţin decât un vin onorabil…
Iar dacă vreţi să ştiţi lucruri inedite despre Antunes, un fotbalist care s-a lăsat de fotbal pentru a deveni medic şi un medic care s-a lăsat de medicină pentru a deveni scriitor, există pe internet un articol scris de Cristian Geambaşu. Ce, credeaţi că tot ce ştie cunoscutul jurnalist sportiv e să-l enerveze pe Gigi?
Din Franţa, Domaine Grand Veneur Lirac Clos de Sixte 2010
În faţa acestor vinuri rămâi uşor descumpănit. E foarte greu să-ţi dai seama cum pot unii, în acest caz Alain Jaume et Fils, să producă un vin de 15 la sută nivel de alcool, care să fie atât de bine integrat încât n-ai bănui că două pahare din el îţi pot produce rău de înălţime, chiar de la ameţitoarea altitudine de 1,75 metri deasupra podelei.
E un Lirac, blend de 50 la sută Grenache, 35 la sută Syrah şi 15 la sută Mourvèdre, amestec de vin maturat 14 luni în tancuri de beton şi 35 la sută în baricuri noi. O culoare roşie rubinie cu bordură violet, culoare strălucitoare şi prin care se vede miezul vinului. Olfactiv aduce un amestec de fructe roşii şi negre, ca un mix de fructe de pădure (coacăze, afine, vişine) mai degrabă pe partea confiată, deşi un zvâc viu nu părăseşte impresia generală. În gust se exprimă concentrat, musculos precum un action-hero, dar nu în sensul unei densităţi balsamice ci, mai degrabă, sub aspectul de suc proaspât elevat de aciditate şi alcool. Structura tanică este netedă, polişată, dar aş zice că e sesizabilă o sensibilitate, o nesiguranţă, sub acest torent puternic şi liniar. Pe final se simt tuse îndulcită, de vanilie şi bomboană cu lichior de vişine.
Un vin foarte bun, în care forţa şi băubilitatea crescută se împletesc foarte natural. 91 de puncte, aproximativ 15 euro pe diverse site-uri externe.
Că vorbeam de eroi de acţiune, vă ofer azi ceva ce seamană cu acest Lirac. Este ceva ce aţi văzut mulţi dintre voi, dar momentul e pur şi simplu greu de crezut şi merita revăzut. E Jean-Claude Van Damme în filmul JCVD (din 2008), pe care vi-l recomand.
George Mitea este blogger la lucruribune.blogspot.ro.
