Pe 15 octombrie 1905, la Paris, Claude Debussy şi-a prezentat noua creaţie, cu ajutorul orchestrei Lamoureux. Compunerea ei a durat trei ani. Lucrarea are, în funcţie de interpretare, între 23 şi 24 de minute. E formată din trei părţi: "De l'aube à midi sur la mer", "Jeux de vagues" şi "Dialogue du vent et de la mer".
Debussy avea aşteptări mari. "Schiţele simfonice" (cum le-a numit, nefiind tehnic o simfonie) aveau o structură avangardistă, inovatoare şi neconvenţională.
"La Mer" a fost un fiasco. Criticile au făcut să pară lucrarea ca o umbră a mult mai cunoscutei opere Pelleas şi au culminat cu părerea lui Pierre Lalo care a scris că n-a auzit, n-a văzut şi nici n-a simţit marea în notele lui Debussy (conform Janácek Studies, ed. Paul Wingfield). Dacă o ascultăm azi, cu urechile noastre formate de pop/rock/etc pare destul de adecvată, ambientală, ca o muzică de film, fără tonalităţi perimate. Poate acesta a fost motivul pentru receptarea critică nefericită a piesei. Era uşor în afara structurii clasice, la acea vreme.
Dar mai e ceva care explică dezastrul. Lumea bună din Paris era scandalizată de relaţia extraconjugală pe care compozitorul o avea cu Emma Bardac, o cantăreaţă în vogă. Debussy o cunoscuse în timp ce compunea La Mer. Astăzi canapelele talkshow-rilor de noapte ar fi primitoare cu personajele, le-ar folosi şi lor în cariera, ca să zicem aşa; ar scrie de ei ziare gen Libertatea şi Click ("Debussy, ruşinică!","Emma, ce-ţi mai place Marea"), însă în plin Belle Epoque lumea ţinea încă la decenţă.
De dragul adevărului istoric, trebuie să spun ca n-a fost doar un adulter. A fost totul niţel mai flaubertian. Nesuportând umilinţa, doamna Debussy a încercat să se sinucidă şi nu aşa oricum, ci trăgându-şi un glonţ în piept, ziua în amiaza mare, în Place de la Condorde... A supravieţuit, dar glonţul i-a rămas prins între vertebre toată viaţa. Vă daţi seama ce scandal... Aşa că nu mare ne e mirarea că în ziua premierei domnul Debussy îşi cam pierduse simpatia publicului (şi a criticilor).
Oricum, de ce vă vorbesc despre compozitori impresionişti? Pentru că vinul alambicat de azi, blend aiuritor de (staţi, să-mi dreg vocea) Cabernet Sauvignon, Pinot Noir, Merlot, Cabernet Franc, Touriga Nacional, Fetească Neagră, Syrah şi Marcelan, are pe eticheta nişte note musicale, care provin din partitura "schiţelor" lui Debussy, La Mer. Opt struguri roşii are Segarcea, opt note muzicale în gama majoră, ergo Simfonie.
Oricum, un asemenea amestec eterogen, mai rar! Ce fel de vin e? Este unul care în ciuda aparenţelor (când îngrămădeşti atâtea soiuri, te-ai aştepta la un "concentrat", ca un gem) este un vin de corpolenţă medie, plin de fructe şi arome picante, lemnoase, mustos, gâlgâitor. Curge, stropeşte, face valuri. Nu e o navă spaţială, un vin măreţ, dar este unul de bună calitate, agreabil.
Nu ştiu dacă acest asamblaj cu de toate este tocmai o simfonie, sau mai bine zis, nu ştiu dacă împreună dau ceva suficient de elevat încât să merite întru totul asocierea, însă mi s-a părut mai degrabă ca un jam session de jazz, în care instrumentiştii fac solo-uri pe rând. Astfel, în câteva ore, vinul s-a exprimat diferit, când fibros şi fructat, când cu arome uscate de toamnă, când parfumat, cu tuse de dulceţuri vanilate. Are 13,5 la sută alcool, procent foarte bine integrat. E îmbuteliat doar în magnum (1,5 litri), care face în jur de 90 de lei, deci stă binişor.
Ca să mă întorc la Debussy, povestea compoziţiei continuă mult după moartea lui (în 1918). Încet-încet, gusturile s-au schimbat. Încet-încet La Mer a ajuns hip, întâi în lumea muzicii simfonice, apoi în cultura pop, unde a trecut prin coloana sonora din Jaws, ba chiar pastişată pe Fragile, albumul din 1999, al celor de la Nine Inch Nails.
Mă îndoiesc că Simfonia doamnei Ghislaine Guiraud va avea soarta simfoniei lui Debussy, dar indubitabil ambele au patina şi amprenta franţuzească.
Oricum, de partea vinului stau cel puţin două argumente: e mai uşor de înţeles decât muzica lui Debussy şi ma îndoiesc că din pricina lui se va împuşca cineva în piept, ziua în amiaza mare, în Place de la Concorde.
Nu-i pentru oricine: Arbois 2008 Domaine Rolet
Dacă cumperi vinul acesta, fără să ştii nimic despre Jura şi vin jaune, sunt toate şansele să crezi că ţi-ai luat ţeapă. Pentru că e oxidat. Dar nu aşa, oricum! Ci temeinic, cu simţ de răspundere. Are contact cu aerul ani de zile. Şi ca să fie cazierul complet, să ştiţi ca nu e un accident. Oamenii ăia din Jura chiar asta au vrut, săracii. În apărarea lor, trebuie menţionat că au avut la dispoziţie sute de ani ca să perfecteze metoda.
Aşadar... avem un vin parţial produs după metoda oxidativă, Savagnin-ul stând în butoaiele umplute pe trei sferturi, pe când Chardonnay-ul n-a văzut aerul din baricul său şi nici stratul de drojdie pe deasupra. Vorbim de patru ani în butoaie şi încă doi, trei, patru în sticlă. Că veni vorba, pentru vin jaune minimul legal e de şase ani şi trei luni în baric.
Color auriu, nas clar şi fără dubii, de alune de pădure, nuci, vanilie şi piure de castane. E pentru aventurieri. Dar marea deosebire faţă de un vin oxidat de supermarket, uitat patru ani pe raft cu ochii în luminator, survine în gust. Te-ai aştepta, după miresmele premergătoare, să-ţi stea în gât. Dar nu, şi aici intervin ăia 500 ani de experienţă. Mixul aromatic se întâlneşte cu o aciditate tăioasă (e sec, v-am zis?) şi o plinătate gustativă. Se duce repede pe gât! În final cercul se închide cu aceleaşi arome oxidative, într-un postgust etern.
În final, aş zice ca Savagnin-ul pur de la Domaine Badoz mi-a plăcut un pic mai mult. Oricum vinul de faţă e foarte respectabil, pe care-l plasez în axiologia personală la 85 de puncte. A făcut aproximativ 15 euro, la un caviste din Paris.
George Mitea este blogger la lucruribune.blogspot.ro.
