Eu...dintr-un fel de linişte-am venit
să stau puţin sau mult, să-mi pară bine
sau rău...şi să mă mir ce demiurg
nenorocit mă face de ruşine!
El vrea să cred că-s jucăria lui,
naiva/tâmpa lui marionetă...
trage de sfori şi hohoteşte crud
în sinea-i egoistă şi secretă...
în gaura-i de geniu-şobolan,
de brută chioară, surdă, strâmbă, netă!
Eu...într-un fel de linişte cobor...
aceeaşi, parcă...liniştea aceea
întreagă, fără moarte, fără timp,
din care nu se-ntoarce nici scânteia
să reaprindă falsul trist extaz;
eu (n)-am, tu (n)-ai, el (n)-are, ea nu are!...
Şi-aşa...[(sigur că da! sigur că da!)
învrednicit în veşnică răbdare]...
las demiurgul şui să plângă-n pumni,
abandonat în gol şi-n remuşcare!
[Notă: (brutărie: spaţiu în care se fabrică brutele)]
