ascult cum se scutură liniştea-n cer
de-atâta uitare
cum tremură sufletul meu efemer
şi ţie nu-ţi pare
oleacă de rău şi de trist şi de dor
pe urmele mele
rămase-n ţărână să vezi cum cobor
cu ochii la stele
să vezi câtă zgură să vezi cât nimic
n-atâta văpaie
s-auzi cum lumina se zgâlţâie-n frig
şi cum se îndoaie
şi cade cu gâtul pe-un unghi ascuţit
şi tace şi moare
aşa cum se scutură liniştea-n schit
de-atâta uitare
