Tradiţia artelor marţiale în China este cunoscută de secole. Preluate în filme, artă plastică sau cărţi, artele marţile sunt parte a identităţii chineze. Adesea, lor le este atribuit numele celei mai cunoscute ramuri, kung fu. Însă, în linii mari, artele marţiale chinezeşti sunt extrem de numeroase, fiind împărţite în mai multe „familii” sau „şcoli”, precum Shaolinquan, care se bazează pe puterea Celor Cinci Animale ale culturii chinezeşti, sau altele care au la bază folosirea capacităţii fizice a unui om, a qi-ului - forţei interioare, sau cele care au la bază legende sau filozofii budhiste.
Kung-fu este cea mai veche ramură a artelor marţiale, cercetătorii crezând că a apărut în urmă cu 4.000 de ani. Forma incipientă a artelor marţiale era practicată de către soldaţi, în război. Legenda spune că kung-fu a apărut în vremea Împăratului Galben, Huang Di, el fiind înainte un renumit general. Huang Di are un loc important în mitologia chineză, lui fiindu-i atribuite inventarea artelor marţiale şi a medicinei chinezeşti. Legendă sau nu, cert este faptul că în timpul dinastiei Zhou, 1122 - 256 î.Hr., a luat naştere un sistem de wrestling cunoscut sub numele de Jiao Li. Acesta se adresa în mod special militarilor, care erau instruiţi pentru a deveni arcaşi, specialişti în strategie de război sau în mânuirea armelor. Astăzi, un stil asemănător, numit hui jiao, este predat celor din poliţie şi armată.
- Huang Di
- Împăratul Galben
- Este un conducător legendar ş un erou cultural în mitologia chineză
- Este considerat strămoşul tuturor chinezilor Huaxia
- Tradiţia spune că a domnit în perioada 2697 - 2597 î.Hr. sau 2696 - 2598 î.Hr.
- Este considerat ca fiind fondatorul civilizației chineze
Artele marţiale şi călugării shaolini
Cea mai cunoscută parte din istoria kung-fu datează din secolul al VI-lea, odată cu venirea unui călugăr indian budhist, Bodhidarma, la un nou înfiinţat templu shaolin. Buddhismul fusese adoptat de către chinezi cu câteva sute de ani în urmă, dar ceea ce a realizat Bodhidarma a fost o adevărată revoluţie: a dus religia în artele marţiale. Astfel, călugării shaolin şi-au dedicat viaţa kung-fu-ului şi au devenit luptători de elită. Ei erau angajaţi în numeroase campanii militare, dar erau cunoscuţi ca fiind cei care aduc pacea.
Până la începutul secolului al XX-lea, kung-fu a continuat să fie practicat numai de către elite, însă lucrurile s-au schimbat. În secolul al XIX-lea, China a trecut printr-o perioadă neagră, interferenţa cu europenii afectându-o grav pe toate planurile, dar mai ales în privinţa culturii şi a tradiţiilor. Chinezii au fost lipsiţi de putere în faţa celor două războaie ale opiului, cu Franţa şi Marea Britanie. Astfel, pentru a îşi recăpăta demnitatea, guvernul chinez a încurajat predarea artelor marţiale publicului larg. Atunci au fost create numeroase organizaţii de kung-fu, unele dintre ele existând până în zilele noastre. Până în 1932, competiţiile naţionale de kung-fu erau răspândite în toată ţara, iar în 1936 kung-fu a fost inclusă pe lista sporturilor Olimpiadei de la Berlin.
Revoluţia culturală şi persecuţia kung-fu-ului
În timpul revoluţiei culturale, instaurate de către comunistul Mao Zedong, tradiţiile chinezeşti au fost unele dintre cele mai afectate domenii. Nici kung-fu-ul nu a scăpat. Templele shaolin au fost devastate, iar călugării erau batjocoriţi, robele le erau vopsite şi erau puşi să defileze în public. Cărţile şi vechile manuscrise de arte marţiale au fost arse. Maeştrii kung-fu, cei care au putut, au plecat peste Ocean, păstând tradiţiile. Astfel, în Hong-Kong şi Taiwan sunt unele dintre cele mai mari şcoli de arte marţiale.
Sursa: historia.ro
