Începe un clopot să bată/ a mire plecat după nuntă...
în urma-i se vede mireasa-n/ (s)clipirea-i acea muribundă!
Cum poate un mire să plece/ când curge atâta mirare
din luna oprită pe dealuri,/ să afle cum, care pe care?
Cum poate un mire să uite/ cuvântul cel dat să-ntrupeze
un vis desenat, scris şi unic/ pe rochia cestei mirese?
Cum poate un mire de treflă/ să creadă că va mai găsi-o
într-altă secundă, când pleacă/ spre zero, cu sfântul adio?
Cum poate un mire să şadă/ aşa, deodată, pe cruce,
când cea mai mireasă femeie/ învaţă prin lacrimi să urce?
Începe un clopot să tacă/ de tot, a pustiu, a pierzare...
neantul se-ntinde, se-ntinde/ în propria-i grea-ndestulare!
Privirile intră-n zadarnic.../ şi-ncepe un fel de furare
a sinelui doar pentru sine.../ şi-n pururi nemulţumitoare!
Străină şi foarte măruntă,/ femeia rămâne acasă...
oricum, tot un fel de nuntire-i!.../ domnul s-o aibă în pază!
