Oare de ce, Lumina mea, n-ai stat la rând?
de-atunci te strig şi te aştept, ştii tu de când –
te rog s-auzi, te rog să vii
printre cuvinte, printre vii,
crizantemând, crizantemând, crizantemând!
Şi câte toamne-au mai plecat...şi s-au întors
fără surâsul tău frumos, cel mai frumos –
de dorul tău trăiesc încet
şi nici în moarte nu mai cred,
singurătatea mi-a ajuns până la os!
De dorul tău se duc secundele-napoi,
se duc s-aducă cel Trecut cu amândoi,
s-aducă tot ce am uitat
când (nu) eram (ne)vinovat
şi-mi străluceai noaptea-n trifoi cu patru foi!
Numai aşa pot să visez, numai aşa
pot să-mi răspund la întrebarea cea mai grea:
oare de ce n-ai stat la rând?
şi cât mai trece până când
am să te văd şi-ai să mă vezi, Lumina mea?!
