Şi nu mai vreau să nu mai ştiu/ că nu mai vrea să nu mai ştie
despre ce-a fost când nu eram/ doi despărţiţi de veşnicie...
şi nu mai pot să nu mai văd/ că nu mai poate să nu vadă
cum nu mai zbor şi nu mai merg/ ţinându-mă de balustradă
prin universul care vrea/ să nu mai ştie că nu poate
aduce sufletului meu/ sufletul ei ascuns în moarte!
Şi nu mai cred că nu mai am/ noroc să ştiu că nu mai are
aripi şi tălpi să ne-ntâlnim,/ să-nvingem orice depărtare,
să-nvingem tot ce-i vinovat/ că nu avem apropiere,
că n-avem lacrimi şi lumini/ în punctul nostru de vedere...
şi nu mai ştiu să nu mai cred/ cum că absenţa ei mă-nvaţă
să nu-mi îndur şi să-mi condamn/ sufletul rău ascuns în viaţă!
Ce stare-n doi(ne)despărţiţi/ în vis, în gând şi în silabe,
un fel de doi(ne)muritori/ sfinţi umblători după aproape,
un fel de-a învăţa mereu/ şi fără rost cum să nu cadă
din universul strâmb şi şchiop.../ şi scump...şi fără balustradă!
