De câte ori am aşteptat/ sub felinarul afumat,
să vină trenul de atunci,/ cu fluturi mov şi rochii lungi...
şi se făcea (în ceas) târziu,/ şi-n suflet se făcea pustiu,
dar trenul cel nu mai venea/ (de nicăieri) în gara cea!
Şi ce văzduh curat era/ în gara ta şi-n gara mea...
aceeaşi gară până când/ s-au dus (cu toţii) în pământ
cei călători, cel timp şi tren.../ şi a rămas doar un refren:
oare cu ce se va-mbrăca/ (la nunta ei) mireasa mea?...
Şi tot visez...şi văd (şi-acum)/ (pe cer) desenele de fum
(ca nişte taine şi porunci)/ ducându-se tocmai atunci,
trecând pe lângă felinar,/ suind în trenul cel mărfar
cu fluturi mov (dezlănţuit)/ pe rochii fără de sfârşit!
Şi mă trezesc...(ne/vinovat)/ sub felinarul mort şi spart,
cu gara în genunchi, plângând,/ uite, aşa, înspre pământ,
unde s-au dus (de tot) cei toţi,/ să vadă fum, s-audă roţi
pe linii veşnice cu ea/...(la nunta ei)...mireasa mea!
