„Porcul”, aşa l-au alintat în anii de după ’89 epigoni ai şoubizului de poleială ieftină, fără să-şi audă în suflete propriul grohăit. L-au persiflat în fel şi chip, l-au silit să înoate în oceane de scuipat şi li se părea că-s şmecheri când îi imitau glasul şi felul unic de a vorbi.
L-au călcat în picioare pe „poetul de curte” şi li se părea că-s deştepţi şi frumoşi când îi striveau sub tălpi versuri. Minţi nătânge şi înguste.
Televiziunile ştirilor de nişă i-au numărat strategic zilele şi nopţile de spital, şi au crescut ratinguri cu veşti despre „starea gravă”, tot mai gravă, critică şi tot mai critică în care se zbătea, i-au numărat fiecare bătaie de inimă, i-au cronometrat opririle de cord, apoi au trâmbiţat sfârşitul fără să ştie ce să pună mai întâi. Subiectul „Adrian Păunescu a murit” sau predicatul „A murit Adrian Păunescu”. Ce era mai important?
Oameni care cât timp a fost în viaţă nu s-au învrednicit măcar să-i dea un telefon au ieşit apoi călărind pe microfoane să regrete „marea pierdere”, să spună ce ştiau, cât l-au cunoscut şi l-au iubit…
Am 33 de ani şi-mi amintesc perfect când, pe la 3-4 ani, părinţii m-au trimis să dorm la o mătuşă pentru că au stat o noapte la spectacol la „Cenaclul Flacăra”. Nu i-am iertat nici acum pentru că nu m-au luat şi pe mine la spectacolul care a durat până în zori.
Am crescut cu cântecele cenaclului, cu „Cerbul cu stea în frunte”, cu „Rugă pentru părinţi” şi „Colindul gutuii din geam” ori cu armânescul „Părinteasca dimândare”.
Mi-amintesc de serile când era frig în casă, se oprea curentul şi noi, toţi, ne adunam în bucătărie, la flacăra săracă a aragazului şi la lumina pâlpâitoare a lămpii cu gaz – dar de la bunica, de la Moscu – şi ascultam la radioul cu baterii: „Cenaclul Flacăra”. Părea poate un gest de disidenţă ori poate de rezistenţă în calea frigului şi-a întunericului.
La casetofon – o, ce fiţă era pe-atunci – am ascultat până la hârşâire casetele cu Cenaclul Interzis. Îmi amintesc spectacolul de pe stadion de prin anii ’90 şi de farurile maşinilor pe care Poetul le-a adus ca să lumineze publicul ce nu se mai dădea dus.
Sunt vii nopţile nedormite petrecute în faţa televizorului la emisiuni realizate de Poet. Şi pentru că la căminul de studentă din Iaşi nu aveam televizor, „fugeam” acasă pretextând orice, ca să-i prind emisiunea.
Doamne, ce nebunie a fost, când am mers cu trenul de noapte Iaşi-Bucureşti pentru că Poetul mă invitase pe mine şi pe colegii mei de facultate la concertul cel mare de la Bucureşti. Şi ce „deşteaptă” m-am simţit când Poetul mi-a citit la microfon cele două bilete entuziaste pe care i le-am scris pe genunchi din scaunul de spectator!
Mă amuza când revoltat îi sfătuia pe azvârlitorii de ocări să înjure măcar corect gramatical: „Mă-tii se scrie cu liniuţă!”. Şi că nu mor caii când vor câinii. Ştiam că n-are nicio şansă la preşedinţia României şi nici n-avea ce căuta în mocirla asta!
Ar fi fost bine să fi rămas departe de curvăsăreala politică şi nici n-a fost prea înţelept când recita poezii de la tribuna Senatului. Dar când scria, punea în fiecare virgulă şi sunet toată lacrima lumii.
Eram la o conferinţă naţională a PSD prin 2004 când l-am descoperit parcă uitat de colegi pe un scaun din sală. I-am cerut permisiunea să-l fotografiez şi a încuviinţat pironindu-şi privirea înlăcrimată spre tavan.
N-am ştiut ce să-ntreb şi am ratat poate interviul vieţii mele cu Poetul Adrian Păunescu. Tăcerea lui şi lacrima din ochi au fost însă cel mai lung discurs pe care l-ar fi putut rosti vreodată.
Acum s-a stins. Se spun vorbe mari şi inutile despre geniul poetic, despre „publicistul, poetul”, vorbe mari care umplu gurile altădată pline cu ocări, murdării şi scuipat.
Nu-mi pasă ce vor spune unii sau alţii despre moartea lui. S-a stins un POET. Iar ei nu vor reuşi vreodată să-l îngroape.
