În România, liberalismul e ca tămâia: miroase frumos la slujbă, dar dispare în aer când ieși pe ușă. Ni se spune că trăim în epoca libertății economice, că antreprenorii sunt viitorul, că oamenii liberi trebuie sprijiniți. Se grăiește liberal, cu fraze rotunde și solemne, dar când tragi linie vezi doar nota de plată: TVA crescut, accize mai mari, CASS și pe pensii, taxe pe colete, biruri pe capital.
Liberalismul de pe buzele guvernanților e dulce ca mierea, dar faptele lor sunt acre ca zeama de varză. Ni se promite inițiativă, dar se livrează austeritate. Ni se spune că statul trebuie să facă un pas înapoi, dar statul se mută în sufragerie și îți verifică portofelul. Luați Pilonul II, exemplul favorit de vitrină: „banii sunt ai voștri, nu-i atinge nimeni”. Așa e, nu-i atinge nimeni… doar că peste 70% ajung frumos, cuminți, în titluri de stat. Așa, statul îți mulțumește că îi finanțezi datoria, îți pune o ștampilă pe frunte și îți explică doct că e spre binele tău. Iar când ceri banii înapoi, ți se spune că nu e momentul, că trebuie să mai aștepți, că stabilitatea e mai importantă decât libertatea ta. Pe scurt: proprietatea e a ta, dar administrarea o face tatăl-stat. Reformele? Un spectacol de umbre. În loc să privatizeze companii de stat înghițitoare de subvenții, s-a redus numărul de locuri la consiliile de administrație – ca și cum ai închide două geamuri la un Titanic care ia apă.
Reforma administrativă prin PNRR e doar un alt mod prin care centrul decide ce se face și ce nu se face în teritoriu. Pensii speciale „ajustate”, dar numai cât să dea bine la televizor. Digitalizare cu dosar cu șină, modernizare cu tabele Excel și restructurare prin înghețări – asta nu e reformă, e comedie neagră. Și totuși, se grăiește despre „mâna invizibilă a economiei”. Numai că mâna invizibilă, la noi, e legată la spate, în timp ce statul scoate buzunarele cetățeanului la control. Se invocă piața liberă, dar piața e sufocată cu taxe. Se invocă inițiativa, dar orice ieșire din rând e pedepsită. Libertatea economică a ajuns o poezie bună de recital pe scenă, nu o realitate de zi cu zi.
Compoziția guvernului e ea însăși o parodie: liberali care taie libertăți, social-democrați care jură pe austeritate, tehnocrați care fac politică prin tabele. Un mozaic doctrinar unde fiecare se declară apărător al pieței, dar toți, laolaltă, o conduc cu secera și ciocanul. Astfel, am ajuns să trăim paradoxul în forma lui pură: grăim liberal, dar conducem etatist. Un liberalism de carton, bun pentru afișe, și un etatism de oțel, bun pentru buzunarul statului. Și până când vom înțelege că mâna invizibilă a economiei nu poate lucra cu cătușe la mâini, vom rămâne prizonieri într-o piesă de teatru prost: aplauze pentru libertate, dar cortina cade mereu lăsând în urmă taxe și constrângeri. Schimbarea de paradigmă înseamnă să înțelegi că statul nu este grădinarul care taie în neștire crengile, ci cel care udă rădăcinile și apoi se retrage. O economie liberă crește precum o grădină vie, dacă nu e sufocată de garduri și reguli inutile.
Libertatea economică nu e un slogan, ci aerul pe care îl respiră această grădină. Abia atunci vom putea spune că liberalismul nu mai este un decor artificial, ci o realitate care înflorește sub ochii noștri.
