Într-o bună zi, România a hotărât să ia o pauză. Nu oamenii, ci instituțiile. Statul, obosit de atâta muncă birocratică, a intrat în grevă generală.
Întâi au cedat magistrații. Sălile de judecată s-au golit, iar grefierele au încuiat dosarele în dulapuri. Pârâtul și reclamantul și-au strâns mâna: fără tribunal, amândoi aveau dreptate. În loc de sentințe, s-au împărțit cafele.
Apoi profesorii și-au lăsat catalogul pe catedră și au plecat acasă. Școlile s-au închis, dar țara n-a amuțit. Copiii au descoperit că pot învăța matematica din prețurile de pe eMAG, Temu și OLX și literatura din poezia de pe rețelele sociale, unde orice rimă primește like și orice vers prost are mai mult succes decât un sonet clasic. Lecția de istorie s-a mutat în fața televizorului, la știri, unde trecutul și prezentul se încurcă oricum de ani de zile.
Când ANAF-ul a tras obloanele, România a tresărit: pentru prima dată, nu se mai încasau taxe. Contribuabilii și-au plătit singuri cafeaua din banii pe care altfel i-ar fi dat la stat. Și, minune!, nimeni nu i-a alergat pentru bon fiscal. „Ce înseamnă libertatea!”, și-a zis românul, ridicând paharul spre ghișeul pustiu.
Primăriile nu s-au lăsat mai prejos. Fără funcționari, fără ștampile, fără cozi la ghișeu. Oamenii au început să-și rezolve singuri problemele: gardul cu vecinul s-a ridicat pe înțelegere și o țuică, autorizația de construcție cu sfânta "las-o, că merge și-așa”, iar certificatul de urbanism a fost redus la o simplă strângere de mână.
Poliția și-a dat jos caschetele și s-a retras. Drumurile au rămas fără radare, iar șoferii au început, paradoxal, să conducă mai atent: fără frică de amendă, ci din dorința de a ajunge acasă întregi.
„Statul nu ne mai protejează? Atunci poate ne protejăm singuri”, și-a zis românul, pentru prima oară după multă vreme.
Transportul public a intrat și el în grevă. Autobuzele au rămas trase pe dreapta, tramvaiele au rămas în depou. Dar oamenii n-au rămas pe loc: s-au urcat câte patru în aceeași mașină, au inventat car-sharingul pe loc și, culmea, au ajuns mai repede decât cu Transurb. „Share&ride” a devenit brusc mijloc de transport național, fără bilete, fără controlori, fără nervi.
În Parlament a fost cea mai mare liniște. Nicio lege nouă, nicio ordonanță, niciun scandal transmis live. Țara a respirat ușurată: dacă nu se mai schimbă nimic, măcar știm pe ce lume trăim. Deputații au descoperit că e mai profitabil să-și consume indemnizația cu secretara în insule exotice decât să dea legi pentru care îi înjură toată lumea.
Și așa, cu fiecare grevă, România a început să funcționeze... mai bine. Fără procese, oamenii s-au înțeles direct. Fără taxe, au învățat să-și gospodărească veniturile. Fără hârtii, au redescoperit cuvântul dat. Fără poliție, și-au regăsit instinctul de bun-simț. Fără Transurb, și-au descoperit vecinii și au învățat să împartă mașina. Fără parlament, legile au rămas aceleași măcar o lună la rând.
Într-un final, România a realizat că statul minimal nu e o teorie scrisă în manuale, ci o întâmplare fericită: când instituțiile refuză să mai lucreze, țara își găsește singură mersul. Și astfel, cronica a consemnat un fapt bizar: România s-a modernizat nu prin reforme, nu prin revoluții, ci prin simplul refuz al statului de a mai deranja. Poate că, de fapt, adevărata reformă administrativă a României nu e digitalizarea, nu e descentralizarea și nici regionalizarea. Este greva statului - pe termen nelimitat.
