Moto: "Toţi oamenii formidabili sunt plini de răni sufleteşti"
(Vasile Sevastre Ghican)
Îmi cad gutui pe lipsa mamei,/ îmi cad gutui pe lipsa ta
şi-mi scriu pe brumă urme care/ poartă ceva spre altceva...
poartă cu dragoste şi ură,/ întâmplător şi dinadins,
cu lacrima şi umilinţa/ învingătorului învins,
dar şi cu lustrul şi trufia/ învinsului învingător
când cumpără sosirea morţii/ şi-o dă la cei care nu mor...
poartă sărutul împăcării,/ otrava despărţirii când,
supt putregaiul resemnării,/ dă-n foc şi nu mai stă la rând...
poartă senin şi-ntunecare,/ poartă nimic şi totul... dar,
la urma cestor urme, oare-i/ liman şi rost să am habar
cine rodeşte şi-alăptează/ răspuns la "nu", răspuns la "da"
şi la-ntrebările de-a pururi: care "ceva"? ce "altceva"?
Şi-mi cad gutui... şi iau aminte/ cu sfiiciune: parcă ieri-i
când căutam prin sus(uri)-jos(uri)/ să iau ce este al căderii
şi să i-l dau ca pe o plată/ pentru târziu, pentru devreme...
poate-şi ia rochia suirii/ şi se lungeşte-n crizanteme
şi-adoarme şi porneşte visul/ cum tu, gutuile şi mama
veniţi încet, la începuturi,/ fără regret şi fără teama
de cel "ceva" purtat în sineşi,/ necunoscut, spre "altceva"
necunoscut, şi tot în sineşi.../ În lipsa mamei şi a ta,
suirea pleacă din visare,/ timpul se suie în cădere.../
parcă s-aude "mergi cu bine", parcă aud "la revedere"...
Îmi cad gutuile pe casă.../ şi cred că-s ultimele stele,
şi toate cele-s toate-acestea,/ şi-acestea toate-s toate cele!
