Stau la pândă. O văd. Vrea să fugă de mine.
Nu mai ştiu ce să fac. Fără ea, sunt (un) mort.
Stă la pândă mereu şi aşteaptă s-adorm,
şi să plece, apoi, să mă lase ne/tot!
Ziua, umblă în rochie neagră şi lungă.
Noaptea, stă într-o rochie lungă şi albă.
Ce pândă! Ce pândă continuă! Frica
de fugă-mi stă-n gânduri hulpavă şi oarbă!
O rog să mă lase măcar o secundă
în braţele somnului, dar să nu fugă.
Sunt mort, dacă nu-i. Toată lumea e moartă
când fiica luminii s-aşterne pe ducă!
Ea-i fiica luminii! Aceasta-i! Splendoare-i!
Şi mult ar mai vrea să rămân fără dânsa!
Pe braţele-i reci, ochiul meu şi-a spus ruga:
văzut-a deşertul, minciuna...şi plâns-a!
Eu nu pot s-o las fără mine. Ce pândă
îmi spulberă somnul, mă scurmă şi-mi umblă
pe suflet, la capătul care mă vede:
nimic în mişcare şi om fără umbră!
