Sunt gata, aştept, stau la poartă,/ cuminte, cu ochii pe zare,
cu sufletul plin de nădejde,/ cu gândul că nu mi se pare
nici bună, nici rea, nici amară,/ nici dulce...de ce nu se vede?
de ce nu s-aude? nu ştie/ că tare mi-i foame şi sete
şi dor de adâncul şi naltul/ tăcerii din braţele sale
întinse mai mult decât vremea/ şi timpul uitării totale?
Sunt gata, aştept, stau la poartă.../ şi oare de ce nu mai vine?
târziul surâde sardonic/ şi dă negreşit peste mine,
s-aşterne în faţă şi-n spate/ şi-n sus şi în jos...şi începe
să nu aibă cine-mi răspunde/ sau cine măcar să mă-ntrebe...
începe să-mi fie ruşine/ şi frică începe să-mi fie
că poate nu-s vrednic de-această/ fantastică-n veci Simfonie!
