Ce simplă e înfrângerea în toate: văd şi aud că nu mai am nimic… şi nu mai socotesc una şi alta... nu scad, n-adun, nu pierd şi nu câştig!   Nu mai răsare nici o îndoială, totuna mi-i dacă trăiesc sau mor, totu-i frumos şi clar ca bună ziua, ca bună seara şi ca somn uşor!   Deşertăciunea-i floare la ureche şi nici un vis nu-(mi) poate fi urât, nimica toată-mi pare veşnicia şi limita fricosului „atât”!   Şi nu mă mai tentează nici o scară, nici o himer ...

Dincolo de pronaos şi de naos şi de catapeteasmă, abia-abia percepută de ochiul şi de urechea şi de mirosul şi de flerul şi de intuiţia unui Sfinx ronţăit de timp şi de vreme, tanti Moartea umblă pe vârfuri, foarte atentă şi foarte ageră, sigură şi stăpână pe sine, mult mai prudentă şi mai îngrijorată decât sora sa veşnică, tanti Viaţa! Umblă cu o lumânare înflăcărată într-o mână, iar în cealaltă mână poartă o cruce plică cu „Viu”!... Cotrobăieş ...

Ziceai că Moartea-i floare la ureche... atunci, într-un demult apropiat... când ne uitam la nouri, peste fluviu... şi auzeam „Hristos a Înviat”! Ziceai că nu se poate Niciodată nimic mai mult decât vrea Cel de Sus... şi El ploua... eu te-auzeam alături: ce multe, Doamne, mai avem de dus! Ziceai că nu există resemnare când totu-i sub Miracol, sub Frumos... şi te-ascultam ca dintr-o Catedrală: noi mergem înspre Naştere, pe Jos! Ziceai că „Totdeauna” e-o-ntâmplare a ...

Sigur că da!... Dangătul clopotului bătut de mine (şi de moarte) se loveşte de dealul Rădeştilor şi se sparge într-o tânguire şi într-un vaier fără cusur. Se sparge în mii şi mii de firimituri şi se întoarce pe deasupra satului, pe sub sat şi prin sat, parcă încetinindu-şi vocalele... (u! a! u!)... uite-aşa, să nu tulbure liniştea din sicriu, să se audă bocetul ţaţei Măndiţa, să se audă lacrimile sfârâind pe lutul prispei, să se audă indiferenţa Veşniciei a ...

Dacă nici nu eram, ce păcat am făcut, de m-ai dat la osândă?... Nu ai minte, nici suflet, eşti crud, nu di/stingi crucea mea fumegândă, mă opreşti şi din cânt şi din zbor şi din râs şi din plâns... şi din toate mă zvârli în afară şi-(mi) încui cerul cu o mie de lăcate! Eu te rog foarte frumos să-mi spui cu ce am greşit, nene demiurg? oare nu auzi clopotele? oare nu mai auzi cum mi se scurg secundele dincolo de tot ce-am crezut că-i alfa şi omega? spune, înalte do ...

Moto: "Omul este un animal marin, care merge pe pământ şi ar vrea să zboare!"                                                                                                       (Carl Sandburg) A fost o dată ca totdeauna încă din prima secundă a căderii în această Întâmplare... aşa îmi aduc aminte: parcă ieri-i când maică-sa i-a şoptit primul cântec de leagăn şi i-a spus ...

Sigur că da!... Nenea Gigi Avădanei vine la gard şi, printre lacrimi, mă roagă să bat clopotul de moarte. Se scociorăşte prin buzunare şi scoate o monetă de trei lei. Cică trebuie să-mi plătească această muncă. Cică-i un gest de smerenie să baţi clopotul când moare un om. Îmi dă rotundul de nichel şi-mi spune să nu iau clopotul în râs. Cică să-l bat frumos şi tare, cu ochii în sus şi cu gândul la viteza vieţii, la in/utilitatea acesteia... şi să fiu convins că ...

Vestea că a murit primul Cititor al Copilăriei mele vine ca un trăsnet din senin. Maică-sa, ţaţa Măndiţa, plânge în hohote şi se uită în sus. În Sus, spre Miazănoapte, dar şi în Sus, spre Cer, adică. Pentru că din Sus trebuie să apară maşina cu sicriul în care Titi tace pentru totdeauna, sfărmat de tractor. Plânge în hohote şi umblă de colo-colo, pe aria/maidanul din faţa casei sale şi a lui moş Vasile Mihai. Eu stau după gard, în grădina mamei şi a lui tata, � ...

Astăzi începe nemurirea mamei în ceruri, în icoane şi-n cuvinte... timpul stă-n ceas, pogoară din secundă şi-ngheaţă înapoi şi înainte!... În sus şi-n jos, alcătuirea-i sfântă... (printre smerire şi blândeţe, printre în/lăcrămări cu dor, alean şi rosturi)... se vede-ntr-un demult cum vrea să intre încet-încet, în casa părintească... şi cum începe (iarăşi) să ne nască, şi cum ne dă frumos, curat şi bine, şi ne învaţă numai cumsecade, cum roagă-nsp ...

Sigure că da! Băiatul cel mare al ţaţei Măndiţa şi al lui bădia Iancu Cujbă citeşte şi citeşte şi citeşte... şi, la fiecare început de pagină, face ochii roată şi ne cercetează să vadă cum şi dacă suntem atenţi la zicerea lui din carte. Suntem atenţi, chiar foarte atenţi. Cum să nu fim? Nici nu mai clipim şi nici nu mai suflăm, parcă. Aşa de mult suntem prinşi de mrejele poveştii, aşa de mult suntem mişcaţi de vitejia câte unui Făt-frumos, de farmecul câte ...