Știam că voi fi profesor de pe la 10 ani. Convingerea a crescut constant, pentru că am avut modele prețioase la catedră, și tot la catedră am avut și antimodele
În plus, am mai avut și Beverly Hills 90210, iar acum îmi dau seama că îmi doream de pe atunci să pot construi "o școală ca afară, dar la mine în țară".
Una dintre lecțiile pe care le-am primit la cursurile de pedagogie nu era neapărat în programă. "Un profesor bun își lasă întotdeauna grijile la ușa clasei". Sunt convinsă că am aplicat lecția asta; la drept vorbind, nici nu aveam cine știe ce griji în primii ani de învățământ. Am învățat împreună cu elevii mei, i-am încurajat din tot sufletul, am cântat împreună la serbări și tot împreună am avut emoții la examene. Eram convinsă că entuziasmul meu e suficient și că le poate alimenta la nesfârșit încrederea într-o lume mai bună.
Pe M. l-am cunoscut în primul an de învățământ: un băiat de o inteligență sclipitoare, care adunase în suflet furie cât pentru un adult trecut binișor prin viață. Am realizat că îl pierd pe M. când l-am întâlnit doi ani mai târziu, ajuns cu greu în clasa a IX-a. S-a chinuit un an să facă naveta la liceu, încălțat cu aceeași pereche de teniși chinezești, îmbrăcat cu același trening mirosind a săpun de casă, chiar și în timpul iernii, pentru că pe vremea aceea școala nu-i putea plăti naveta la timp și nici nu avea cum să-l ajute altfel. A rămas cu nouă clase și cu un morman de nemulțumiri, care l-au trimis să îngroașe rândurile imigranților români de prin Europa. Lecțiile mele de civism au rămas în bancă.
În al doilea an de învățământ am cunoscut-o pe N. Aproape că o invidiam, nu reușisem vreodată să fiu o elevă atât de pregătită la toate materiile. Un copil atât de bun, atât de însetat de cunoaștere! Cu entuziasm i-am arătat fetei că are tot ce îi trebuie pentru a merge la facultate, dar exaltarea mea și competențele ei n-au ținut loc nici de bani, nici de timp, pentru că statul lăsa educația pe mai târziu. Nu mai știu ce face N., dar o perioadă după ce a terminat liceul a rămas vânzătoare la un magazin în sat, tocmai pentru că un patron o găsea competentă. Oricum, din nou, lecțiile mele de încredere într-o lume mai bună au rămas în bancă.
Și tot așa. În fiecare an au fost copii pe care i-am pierdut pe drum și pe care îi duc cu mine și acum. Generațiile de elevi vin și pleacă, dar tu îi păstrezi cu tine pe cei pe care i-ai simțit fragili și pentru care n-ai putut să faci mai mult doar cu vocație și entuziasm. Unii dintre ei au devenit părinți și ne privesc cu îngrijorare sau încruntare cum ne cerem prea puțin demn dreptul la demnitate.
Ar fi trebuit, copile, să știu că nu poți face minuni cu firimituri, să știu că legea e făcută ca să fie respectată. Când statul ți-a dat prin lege 6% pentru educație și apoi a dat din umeri pe motiv că n-are, ar fi trebuit să strig mai bine, nu să încerc să cârpesc din buzunarele mele și ale familiei tale, pentru bureți, hârtie, carioci, carte de premiere, cartoane, cartuș și câte și mai câte mărunțișuri. Când angajatorul meu m-a pus să-ți organizez tot felul de şcoli-de-alt-fel, ar fi trebuit să strig mai bine, nu să dau din umeri și să mă descurc așa cum s-a putut, cu eforturi pe care numai eu și cu tine le știm și cu rezultate pe care nu le conștientizăm prea bine. Când, în numele incluziunii, guvernul m-a somat să-ți respect dreptul la educație, ar fi trebuit să strig mai bine, să cer profesioniști care să-mi fie sprijin, nu să las entuziasmul și vocația să suplinească lipsa.
Pentru că da, copile, educația ta nu se poate face cu mijloace secondhand. Nici la reducere. Între timp m-au ajuns şi pe mine grijile pe care le-am tot ținut la ușa clasei, entuziasmul s-a mai tocit şi propria mea vocație nu îmi mai ajunge și nici ție. Între timp mi-a devenit clar că noi, profesorii, nu suntem zâne.
Iartă-mă, copile, ți-am greșit și eu, ca profesor, și eu, ca părinte!
