Liceul și facultatea adunau în fiecare an suficienți "nebuni" încât să se aleagă câte unul, doi, pe ciclu, pentru a îndrăzni. Și aici, înainte de a răsfoi încă o dată carnetul găsit în anul 2025 în Marea Sală și cunoscut astăzi, după semnătura de pe prima filă, drept al lui Iozi, fiul rabinului, e cazul să ne întrebăm: pentru a îndrăzni ce?
De pildă, pe holurile Primăriei (o instituție cu nimic deosebită de cele care în ziua de astăzi încă mai poartă același nume) se credea că artiștii ar trebui să creeze ceva în genul instalațiilor și al altor întâmplări, așa încât Sala să se umple de jucării, de copii și tineret, și să devină imersivă ca pivnițele inundate de apă, odinioară, din strada Mântuleasa. Atunci, și numai atunci le-ar fi dăruit Primăria artiștilor tot ce și-ar fi dorit, de dragul cetățenilor care trebuiau înveseliți. Dar, în iarna lui 2025, la Galați, nu căzuse un strop de zăpadă. Și poate că acesta a fost motivul pentru care Salonul aspiranților la titlul de artist cu panaș nu a văzut decât obișnuitele tablouri atârnând funerar pe pereți.
Mă rog, jucării abstracte, hărți, își spuse Iozi, măsurând sala cu pași rari. Căci nimeni nu mai știa, nici chiar acel suflet anonim captiv pe holurile lungi și înguste ale Primăriei, că o jucărie adevărată, făcută de mână de om, ar fi fost de ajuns, că numaidecât și fără de veste te-ai fi putut trezi, prin puterea imaginației, chiar și pe tărâmul celălalt. Fără (tărâmul) celălalt, notă Iozi în carnetul său, circulăm regulamentar prin non-sens. A experimenta (verb al masteranzilor în arte frumoase) dincolo de conștiința a ceva ce poate fi și trebuie găsit: doar alt mod de omorât timpul. Se opri nehotărât în acel ceas târziu când pe străzile orașului profilate prin pereții de sticlă nu se mai zărea țipenie de om, căutând, printre umbre abstracte sau amintind de spectacolul vieții, o ieșire din acel colț labirintic de univers.
La drept vorbind, nu era propriu-zis un carnet. Era un exemplar din ediția în format de buzunar ilustrată avangardist Cum să navighezi în lumea artei contemporane, scoasă de domnii Dan Acostioaei și Cristian Nae, la Artes, în anul 2020. Astăzi, se crede că cele 250 de pagini (cu mult spațiu netipărit permițând fulgurante însemnări) răsfoite după o anumită regulă (încifrată poate în mottoul enigmatic, scris cu inimitabile majuscule de mâna lui Dan Perjovschi: SUNT ZEUL CARE SE SINUCIDE) ar fi permis călătoria prin multivers.
Privesc nedumerit un Hristos răstignit pe o vâlvătaie de foc (de Diana Păunescu), citim scris, de mâna lui Iozi, pe fondul gri al paginii 16, vizavi de un citat din jurnalul Getei Brăescu datat 2010: "Astăzi m-a vizitat galeristul Marian Ivan. Este un tânăr mușcat de șarpele artei (...) Țin foarte mult la el, sper să nu mă dezamăgească”. Apoi: Judecând după slipul negru, pare a fi fost extras spre sacrificiu direct dintr-o piscină înecată apoi în sânge - și totuși Michelangelo L-a desenat, l-a sculptat, gol, așa cum trebuie să fi fost înfățișat celor câțiva reprezentanți ai omenirii pe Golgota.
Dacă Iozi ar fi știut că, în 2025, Michelangelo putea trece ușor drept jucător de fotbal, nu s-ar mai fi mirat. Un peisaj venețian cu gondolă îi captă apoi atenția amintindu-i de cărțile 3D ale copilăriei - pentru o clipă sperase că artistul (Valentin Huiban) realizase o asemenea carte-portal, că o va răsfoi revelându-i la fiecare întoarcere de pagină în neașteptate spațializări secretele ascunse înăuntru. Dar... Trecu mai departe, recunoscându-se în evenimentul înghețat (de Cătălin Negoiță) al unei traversări pietonale și medită asupra lucrului în sine interpretat de creierul omenesc când ca spațiu verde, când ca ansamblu de clădiri, când... Numai să fi continuat trecerea de pietoni și dincolo de ramă, să fi fost lăsată să cadă în gol, ca o claviatură de pian, ca o scară, își spuse Iozi. Iar la pagina 30: Ștefan Valerie Popescu pare a fi înțeles - trecerea prin timp nu poate fi înrămată. Rama transformă câteodată viziunea lumii de dincolo într-un plasture pe o rană deschisă. O monstruoasă inflorescență albastră zgâriată de alb și de galben năpădește în Moștenire digitală alter egoul oglindit al unei figuri de Munch - expusă invers, s-ar fi sustras și mai mult realității. Prejudecata vizuală: capcana din care poți scăpa doar ca o vulpe, retezându-ți privirea. La fel în grafica semnată Laura Popov, Casa pădurarului, care, așezată invers, ascunde în fulgurații de tuș întâlnirea fizionomic-enigmatică a trei personaje situate în planuri succesive; sau în Apusul de Carmen Crăciun, care, în detaliul pensulației și al texturii, are ceva din același Munch întâlnind ceva din Van Gogh.
Un El Dorado gri-oranj, cu accente de alb și negru, presărat cu iluzii de aur, semnat Nicoleta Catrina Ungureanu, îl reținu îndelung. Se amuză să-l întoarcă și pe acesta pe toate părțile, pentru a-l elibera de propria-i povară. Nimeni nu a înțeles lecția lui Kandinsky, reflectă Iozi. Cât privește relevanța figurativă impusă de distanță (își amintea de la lecțiile de desen), fie câștigă prin abstractizare, la nivel de detaliu, fie, dimpotrivă, se dizolvă în irelevanță - ca în Sfertul de secundă al Georgianei Susanu (orientată land-scape, rama i-ar fi fost o fereastră către chipul adormit al uriașei Alice), sau ca în Destiny a Claudiei Andra Rizea. Iozi (care detesta acest gen de titluri) scoase radiera Conté à Paris din buzunarul hainei și, cu migală, șterse chipul acela de gang și coafura cârlionților metalici, lăsând decupajul evanescent al fizionomiei feminine să pâlpâie doar, în centrul unui dramatic episod din Mahabharata, deasupra mâinii stângi, sculpturale, abia susținând, cu neliniște, pe umărul drept, gol, o dantelă demnă de Dürer. Apoi, în fața unui craniu de uriaș (semnat Andreea Gabriela Tudor) în ale cărui orbite și nări privirea se intimida ca în fața unor fioroase peșteri, își scoase lupa și, după ce exploră materialitatea expresionistă a texturii de grafit, pătrunse prin fosa nazală. Se întoarse după mai multe zile și nopți. Regăsi Sala la fel, tăcută și goală. Nicio privire, de nicăieri. Doar obiecte, ca Venus cu luciri de porțelan, a Cristianei Emanuela Tărbuc, de o feminitate sintetică. De nicăieri sentimentul întregului. Doar mirificele detalii ale unor artiști ca Luminița Nicolau, care, pictând mare rezultatul mic al hazardului intuitiv, relevând prin supradimensionare contactul pensulei cu pânza, dezvăluie un rai dincolo de orice iad; iar raiul nu trebuie explicat. Descurajat, Iozi răsfoi, probabil, îndrumarul de navigație. La pagina 92, citim următoarele: Extraordinară, tehnica lui Cosmin George Caraman redă în cărbune orice; totuși, fără discernământ estetic, ratează portretul prin detalii irelevante. Ce au înțeles acești tineri din desenele lui Leonardo? Și, în general, care le e cultura? Cu rare excepții (visul în stil Dali al Mihaelei Buhaev, sau extravaganțele vangoghian-„digitale” ale lui Neluș Oană) nicăieri vreun „citat”. La pagina 208, găsim ultima însemnare înaintea definitivei sale dispariții (pe fila următoare, Dan Perjovschi: „N-ai unde expune? Desenează cu creta pe trotuar. (...) Nu știi ce să faci? Fă o colecție de imagini din obiectele din camera unde locuiești”): Și totuși, lucrarea Ce dacă mă doare? cu perechea Just smile and look up - lirism vesel, fantast, ca o caligrafie obscenă - thank you, Aida Leonte!
