Cea mai recentă dezbatere sub genericul SPOT ON la „Viaţa liberă” - Galaţiul sub reflector i-a adus în studioul „Vieţii libere” pe Alina Stoica, manager general al Equity Jobs Galaţi, şi pe Bogdan Stoica, managerul agenţiei, cu care am discutat despre ce presupune aducerea în România a lucrătorilor din afara Uniunii Europene (UE), despre criza de personal de pe piaţa muncii din ţara noastră şi despre tendinţele în ceea ce priveşte plasarea forţei de muncă.
Reporter: - Avem o misiune grea, pentru că aducerea de muncitori extracomunitari este un subiect delicat şi controversat, dar trebuie spus lucrurilor pe nume, angajatorii recurg la ei în ultimă instanţă, fiindcă nu mai găsesc români. Este adevărat sau nu?
Alina Stoica: Corect, aşa este. Angajatorii nu îşi doresc să aducă muncitori din spaţiul non-UE, din păcate sunt anumite domenii deficitare, construcţiile şi sectorul naval, de exemplu, unde nu mai găsim muncitori români, iar cei extracomunitari vin să-i completeze, în niciun caz să-i înlocuiască. Poate nu se înţelege mereu, iar percepţia opiniei publice este că vin să ne ia pâinea. Nu, nu vin să ne ia pâinea, vin să ne ajute în economie şi să completeze ceea ce nu mai găsim aici.
- Trebuie spus că societatea şi serviciile publice nu descurajează această atitudine discriminatorie. V-aţi lovit în acest sens de chestiuni punctuale în activitatea dumneavoastră?
Bogdan Stoica: Noi facem şi recrutare, de aproximativ opt ani, şi cerem frecvent feed back-uri de la companiile pentru care recrutăm. Într-adevăr, este, printre salariaţii români în special, o tendinţă negativă, pentru că îi privesc ca şi cum le-ar lua pâinea. Nu este deloc aşa, aceştia vin să întregească o capacitate a companiilor de a putea contracta şi a finaliza contractele. În România au intrat numeroase fonduri europene, s-au deschis multe şantiere, toate companiile fiind în imposibilitatea de a-şi duce lucrările la bun sfârşit fără suplimentarea acestei forţe de muncă. Ca să răspund întrebării, prima reacţie negativă vine din partea lucrătorilor români.
- Puţină lume ştie de fapt că muncitorii români au prioritate la angajare, nu?
- A.S.: Da, şi procedural, şi real, în primul rând pentru că nimeni nu-şi doreşte să aştepte cât durează să aduci un muncitor extracomunitar. În al doilea rând, este foarte greu să previzionezi nevoia ta de forţă de muncă cu un an înainte şi atunci sigur că românii au prioritate. Noi mergem mai întâi şi ne adresăm Agenţiei Judeţene de Ocupare şi Formare a Forţei de Muncă, pentru a vedea disponibilitatea lucrătorilor autohtoni. Încercăm să le oferim companiilor, ca primă opţiune, români. Din păcate, nu mai găsim suficienţi români, cel puţin în domeniul construcţiilor şi în cel naval, unde ne desfăşurăm cea mai mare parte a activităţii.
- Ne mai izbim şi de altă problemă. Vin sau spun că vin, te apuci, le faci contract, tot ce trebuie, iar apoi nu mai vin...
- A.S.: Vă pot da un exemplu concret, recent. Acum două săptămâni m-a contactat o companie subcontractoare la un şantier naval, care avea nevoie de 20 de muncitori necalificaţi, le oferea 4.000 de lei pe lună în mână, plus diurnă, plus cazare, fiindcă locurile de muncă erau la Tulcea. Am mers la AJOFM, căreia îi mulţumim fiindcă mereu ne sprijină, am făcut mediere, am strâns 40 de persoane acolo, am dat anunţuri de angajare pe toate canalele media, iar după două săptămâni s-au prezentat doi muncitori români, din care, după prima diurnă, a rămas doar unul. Aste e realitatea pe care o trăim, trebuie să o spunem.
- Să ne întoarcem puţin la procedură. Puţină lume ştie cât de lungă şi de complicată este procedura pentru a aduce muncitori extracomunitari în ţară, să ne explicaţi exact cum stau lucrurile.
- A.S.: Depinde şi de moment. Să prezumăm că am avea astăzi selectaţi muncitorii. Şi, fac o paranteză, când avem o solicitare, mergem în ţara de origine cu reprezentantul companiei şi le dăm teste, probe de lucru, pentru ca recrutatea să fie cât mai aproape de ce-şi doresc companiile. Închid paranteza, deci prezumând că i-am avea selectaţi deja, în funcţie de ţara de unde vin, va dura minim opt luni. Spun minim, fiindcă am încărcat recent documente pentru viză în Qatar, unde termenele au ajuns undeva în 2027. Deci poate dura şi până la un an şi jumătate să vină persoana selectată şi să muncească la o companie din România. Ceea ce mie mi se pare descurajant. Nici cea mai mare companie nu poate, real, să-şi previzioneze nevoia de personal pentru 2027 şi 2028.
- B.S.: Amândoi am fost manageri de bănci, am lucrat timp de 20 de ani în sistemul bancar şi ne-am lovit de tot ce înseamnă businessul privat local, dar nu numai. Este foarte greu, în contextul fiscal imprevizibil din ţara noastră şi cu realităţile pe care le trăim, război, criză economică, să-ţi faci un plan de afaceri pe termen mediu. Este imposibil să apreciezi, într-un business privat, ce dinamică vei avea într-un an. Ne-am lovit de un astfel de caz, procedura îndelungată pe care statul român o are în prezent a făcut ca, la finalul procedurii, clientul să nu mai poată primi numărul de muncitori pe care-i selectase, pentru că nu mai exista nevoia. Deşi aveau contracte semnate, cum statul român a reanalizat proiectele în lucru, s-au trezit în total impas din acest punct de vedere. Sunt companii care participă la o negociere, pot începe o lucrare mare foarte repede, dar nu au forţă de lucru, iar pentru finalizarea unei proceduri de aducere a muncitorilor extracomunitari este nevoie de un an.
- Este clar că ar fi nevoie de o simplificare a procedurilor, pentru că multe domenii riscă blocaje în aşteptarea muncitorilor. Ce ar trebui să facă decidenţii noştri?
- B.S.: Există legi. Au fost două directive europene, una din 1998, alta din 2011, la care s-a revenit în 2024, printr-o altă directivă europeană, care se referă la această simplicare a procedurii cu privire la cetăţenii din statele terţe, non-UE. Ea are termen de implementare 21 mai 2026, dar, repet, este o revenire la o altă directivă. Aceasta prevede pentru statele membre soluţia de a emite un singur act administrativ sau cel mult două, un permis unic, care să le ofere şi şederea, şi dreptul de muncă, şi o viză, care să fie emise foarte repede, unul după altul. De asemenea, directiva pune mare accent pe găsirea unui orizont de timp rezonabil, de maxim 90 de zile.
- A.S.: Poate lumea nu ştie cum se întâmplă lucrurile astăzi, câte etape trebuie trecute, de la selecţie până la venirea muncitorului în ţară. Întâi, trebuie solicitat avizul de muncă, la serviciul de imigrări teritorial, în baza unor documente care trebuie încărcate în portalul electronic. Termenul de depunere a dosarului fizic este ajuns deja undeva în luna ianuarie a anului viitor.
- B.S.: Să mai spunem ceva. S-a creat o platformă digitală, al cărei singur scop este să te programeze, ca să te duci cu mormanul de hârtii. Vorbim de posibilitatea ca Serviciul de Imigrări să se poată lega electronic de organe ale statului, ca ANAF, ITM, ceea ce nu se întâmplă. Poate s-au investit nişte bani în această platformă, dar singurul ei rol este de a programa, ceea ce este inadmisibil.
- A.S.: Poate vom ajunge vreodată să nu mai depunem dosarele şi fizic, fiindcă, până la urmă, ăsta e rolul online-ului. Mai este un aspect. Uneori nu te poţi prezenta la data programării, din motive obiective, cum ar fi, de exemplu, expirarea cazierului fiscal al clientului. Să zicem că eu încarc un document valabil la data respectivă, dar, până la programarea depunerii fizice, acesta expiră şi se poate întâmpla, nu pentru că ar avea datorii clientul, ci pentru că nu funcţionează sistemul ANAF, să nu putem scoate altul la data respectivă. Ei, dacă ratezi programarea, se anulează şi trebuie să o iei de la capăt cu tot procesul, ceea ce poate presupune încă alte patru luni până la obţinerea avizului de muncă, ceea ce mi se pare descurajant.
- B.S.: Vorbim de trei faze distincte, care se întind pe minim opt luni şi maximum un an jumătate, doi. Suntem conştienţi că statul trebuie să facă nişte verificări, dar 95 la sută dintre documentele mandatorii se pot obţine electronic şi verifica în timp real. Suntem conştienţi că ambasadele au prea mult de lucru. Sri Lanka avea, la începutul anului, în jur de 12.000 de aplicaţii, iar ambasadele au între trei şi zece angajaţi, de obicei, cea din New Dehli avea mai mulţi, fiindcă deserveşte mai multe ţări. În aceste condiţii, este, fizic, imposibil să procesezi un asemenea număr de documente, fără un sistem digitalizat. Statul român are procedurat tot acest flux din 2014, au trecut 11 ani, iar contingentele sunt în ultimii trei ani la 100.000 de oameni, nu ştiu cât erau atunci, dar până în câteva mii. Realităţile sunt cu totul altele. Nu cred că s-a schimbat nimic, procedural, din 2014. Au făcut o ordonanţă, au amendat-o, anul trecut, fiindcă au fost probleme legate de migraţie, au amendat-o pertinent, în multe cazuri, dar atât.
- Trebuie adaptată şi infrastructura, şi componenta umană, la realitatea de piaţa muncii pe care o deserveşti...
- B.S.: Este clar că autorităţile sunt decuplate de la această realitate. Nu simţim dorinţa lor de a înţelege mediul privat şi poate de a-şi gestiona singuri procedurile de aşa natură încât să livreze un rezultat. Eu văd administraţia ca având un rol de suport al mediului privat, ceea ce nu se întâmplă. Parteneriatele public-privat ar trebui să funcţioneze în ţara asta, dar nu funcţionează deloc. Pe noi, Imigrările nu ne-au chemat niciodată, deşi cred că avem, ca volum, 80 la sută din ce procesează ei, să dăm un feedback, să discutăm, să vedem ce am putea şi noi, intern, să îmbunătăţim situaţia.
- Ştiu că muncitorii extracomunitari sunt discriminaţi, dar aţi simţit asta şi în calitate de intermediari pentru ei pe piaţa muncii?
- A.S.: Da, eu simt frecvent că societatea noastră, ceea ce facem noi, este privit ca un lucru ilicit, nu ca pe un sprijin pentru companiile mari, un mijloc de a le ajuta să aibă forţă de muncă, să poată continua lucrările să-şi ducă la bun sfârşit contractele, să funcţioneze economia, până la urmă. Oamenii aceştia vin aici şi cotizează, nu sunt scutiţi de taxe şi impozite. Dar noi suntem priviţi ca „uite, vine şi asta cu dosarele şi ne dă de treabă”. Nu-i aducem la noi acasă, îi aducem pentru companiile mari care nu mai au cu cine munci şi riscă să închidă şantierele. Pentru că, cel puţin pe nişele pe care recrutăm noi, nu mai vine lumea să muncească.
B.S.: Realitatea românească este cea pe care o ştie toată lumea. Personalul calificat din România în ultimii 30 de ani a plecat către Occident. Sistemul nostru de învăţământ, mai ales cel profesional, a dispărut. Nu mai creează nimeni specialişti în meseriile de care este nevoie. Nu toţi ne naştem să fim manageri, până să ne automatizăm cu totul, este nevoie şi de muncă fizică, şi necalificată, şi calificată.
- Este nevoie poate şi de un pic de realism din partea părinţilor. Dacă nu îţi poţi permite, ca părinte, să susţii copilul din punct de vedere financiar până îşi termină studiile superioare şi ajunge la o independenţă financiară, trebuie să-l îndrumi către o meserie lucrativă.
- A.S.: În plus, munca nu trebuie văzută ca o ruşine, indiferent ce faci, dacă ai structura necesară pentru a progresa, o poţi face, dar nu trebuie să arzi etapele.
- Apropo de ruşine, în spatele discriminării muncitorilor extracomunitari este poate şi tendinţa de a mediatiza doar cazurile extreme, în care aceştia devin aproape sclavi moderni, în condiţii limită. Vorbim mai puţin despre oamenii obişnuiţi, care îşi fac treaba cât pot ei de bine şi muncesc pentru a trimite bani acasă.
- Exact. 90 la sută din banii pe care îi câştigă îi trimit acasă. Eu aş spune că sunt mai multe situaţii de normalitate, decât anormale. Sigur, există şi angajatori mai puţin prietenoşi, dar nu suntem la muncă să fim prieteni. Nu sunt de principiul că trebuie trataţi diferit faţă de un lucrător român. Situaţiile negative sunt puţine şi izolate, iar ei, fiindcă sunt destul de mulţi deja în ţara noastră, la finele lui 2024 erau undeva la 140.000 de muncitori extracomunitari în România, şi-au creat comunităţi în rândul naţionalităţilor de care aparţin şi, cumva, au învăţat să-şi apere drepturile, nu mai sunt ai nimănui. Şi noi, ca recrutori, rămânem în contact şi încercăm să mediem problemele apărute.
- Vi se adresează, dacă au probleme?
- A.S.: Da, iar în 99 la sută din cazuri încercăm să le rezolvăm. Sigur, adevărul este undeva la mijloc în situaţiile acestea, nu poţi da 100% crezare unei părţi, dar încercăm să mediem şi în relaţia angajator - angajat. Ei vin în România pe viza de muncă a companiei care i-a selectat, dar au dreptul să-şi schimbe angajatorul, sunt nişte proceduri care trebuie respectate, dar nu este imposibil. Aş vrea să mai punctez aici ceva destul de important. Să prezumăm că firma la care lucrează a terminat un contract. Muncitorul este fericit în România şi vrea să rămână aici, a găsit de muncă la o altă companie. Asta durează trei luni şi se poate face doar dacă are permisul de şedere valabil, se solicită un nou aviz de muncă.
B.S.: Toată procedura este legată de dreptul de muncă. Ca să nu ajungem în zona discriminatorie, o dată câştigat dreptul la muncă, procedura ar trebuie să fie mai simplă. Dacă, din varii motive, primul contract se încheie, el nu poate lucra până nu se finalizează procedura de obţinere a noului aviz. Mai mult, legea spune că nu poate rămâne în România, fără a munci, mai mult de 90 de zile. Din ce trăieşte în perioada aceasta? Nu ar fi mai normal să poată munci omul cu acte în regulă, decât să rişti să nu aibă venituri? Compania nouă la care vrea să lucreze este tot din România, trebuie să respecte legea, nu? Nu ar fi mai normal să laşi omul să lucreze? Permite-i omului să se angajeze temporar, pe 30 de zile, 60 de zile, în timpul ăsta iei impozite şi taxe şi obligi compania să depună documentele pentru aviz, dar laşi omul să muncească şi statul să încaseze bani.
A.S.: Se ţine cont, într-adevăr, de data încărcării documentelor în portal, dar chiar şi aşa este o problemă...
B.S.: Noi vorbim de discriminare, dar cred că primul care face discriminare e chiar statul român. Procedura prevede verificări, am înţeles, dar odată oferit dreptul de a munci în România, dar ulterior trebuie gândit ce se poate întâmpla aici? Să fi făcut vreo infracţiune. Atunci soliciţi cazier.
A.S.: Sau mă leg la un sistem informatic, fiindcă sunt tot sub Ministerul Afacerilor Interne, pot să cer singur să verific ce îmi trebuie.
B.S.: Inspectoratul General de Imigrări nu se poate lega să scoată un cazier sau informaţiile dintr-un cazier de la o entitate care este tot în subordinea Ministerului de Interne. Nu cred că ne mai facem bine... Sunt multe aspecte procedurale de discriminare. Pare că nimeni nu face nimic deocamdată. Concluzia mea este că pur şi simplu nu le pasă. Cineva ar trebui să preia feedback-ul de jos, din realitatea cotidiană, şi să facă ceva. Nu se poate peste noapte, dar au trecut ani mulţi...
- În loc de concluzie, asupra cărui punct ar trebui să reflectăm?
B.S.: Este vorba despre alte civilizaţii, despre oameni care trăiesc în condiţii foarte grele, vorbim despre o lipsă aproape totală a accesului la educaţie. Oamenii aceştia se comportă exact cum făceau românii plecaţi imediat după '90 din România. Banii îi trimit acasă, îşi doresc să-şi facă o casă, să-şi ia o maşină. Alţii vor să-şi aducă aici familia şi să-şi construiască aici o viaţă mai bună. Exact ce ne dorim şi noi. Trebuie trataţi decent, pentru că atunci şi randamentul lor este altul.
A.S.: Există percepţia că vin pe mai mulţi bani decât românii. Ofertele sunt nominale, în funcţie de pregătirea şi calităţile lor, asta nu înseamnă că vin pe mai mulţi bani ca un român. Este la latitudinea fiecărui angajator ce salariu oferă.
B.S.: Dacă este mulţumit, angajatorul oferă creştere salarială. Nu există obligativitatea asigurării de cazare, nu legal, dar angajatorul vrea să se asigure că omul vine la muncă sistematic şi constant şi că poate conta pe el. Asta oferă aceşti muncitori expaţi: chiar dacă nu performează la nivelul românilor, vin la lucru în fiecare zi şi se poate conta pe ei că vor fi acolo.
(P)
