Din dorinţa de a-i onora pe gălăţenii care ne-au adus rezultate notabile în sport, în ultima jumătate de secol, reprezentând modele pentru generaţii întregi, "Viaţa liberă" se alătură unei iniţiative de încurajare a sportului şi a sportivilor, punând la dispoziţie spaţiu editorial şi promovând un demers în care credem.
Se întâmpla după Montreal...
Eram prin vara anului 1978. Părinții mei erau tineri pe atunci și, cu puținii bani economisiți peste an, făceam vacanțe cu drumeții prin munți. S-a întâmplat ca, într-una din excursiile în Munții Bucegi, să ne prindă seara și să fim nevoiți să înnoptăm la Cabana Piatra Arsă. Nu vă gândiți la cabanele, pensiunile sau motelurile din ziua de azi. Dormeam zeci de turiști, pe saltele, într-o sală comună și mâncam la cantina cabanei.
Când ne-am dus la masă, a atras atenția tuturor un grup format dintr-un cuplu adult și două fetițe mărunțele și slăbuțe. Erau cu puțin mai mari decât eram eu atunci. Toți patru, îmbrăcați în treninguri modeste, mâncau la aceeași cantină cu noi. Lotul național de gimnastică era în cantonament la Piatra Arsă. Nu exista, pe atunci, centrul olimpic de la Deva.
Cele patru personaje erau: Nadia Comăneci, Teodora Ungureanu, Marta și Bela Karoly. Un mare respect se putea citi în privirile celor care erau atunci în cantină.
Miracolul alb-negru
În urmă cu doi ani, acasă, cu familia mea și alți vecini sau prieteni, trăiserăm fericirea nopților de la Jocurile Olimpice Montreal 1976. Stăteam toți adunați în fața bătrânului nostru televizor (țin minte și acum, un „Stassfurt” nemțesc), iar fetițele pe care le întâlneam acum în cantina Cabanei Piatra Arsă mi se păreau atunci, chiar în culorile alb-negru ale televizorului, niște prințese din povești. Nu voi uita niciodată nota 1,00, singurul mod în care tabela electronică a putut afișa rezultatul neverosimil al sportivei cu numărul 73, Nadia Comăneci. Calculatorului i-a dat cu virgulă, fiind programat să afișeze note doar până la 9,99, sfidând capacitatea umană de a atinge perfecțiunea și de a obține nota „10,00 curat”. Nadia Comăneci a intrat atunci direct în istorie, România a fost pe buzele tuturor. Mai mult, pentru mulți, chiar și acum, după 50 de ani, România egal Nadia! Sau invers...
După doi ani, le priveam pe fetițe cu alți ochi. Poate că alb-negrul televizoarelor de atunci nu era întâmplător. Fetițele din fața mea păreau obosite, poate puțin triste, nu știu. Era mare diferență între prințesele de la Montreal și realitatea din fața mea. Mi-au atras atenția mai ales vânătăile pe care cele două micuțe sportive le aveau pe brațe și pe picioare. Erau mărturiile miilor de ore de antrenament, zecilor și sutelor de căzături și izbituri de aparatele de gimnastică. Erau prețul pe care îl plăteau, în fiecare zi, pentru a putea să rămână cele mai bune din lume.
Cincizeci de ani, în două epoci
Am învățat o mare lecție atunci: nu poți să obții rezultate memorabile fără să faci sacrificii. Iar răsplata pentru aceste sacrificii s-a limitat de cele mai multe ori la felicitări formale din partea autorităților, dar a fost compensată prin respectul și recunoștința întregii lumi.
Au trecut 50 de ani de la cel mai mare succes al unui sportiv român în lume. Fără îndoială, anul 2026 este pe drept numit Anul Nadiei Comăneci, la iniţiativa Comitetului Olimpic şi Sportiv Român.
Au trecut 50 de ani, împărțiți, nedrept, dar realist, între două regimuri complet diferite: 13 de ani de comunism și 37 de democrație. Ar fi interesant de ştiut, în cazul în care cineva va face o analiză, când a avut România cele mai mari rezultate sportive ale sale? Atunci sau acum? Sunt curios ce am afla. Au fost rezultate mai mari atunci, când nu erau condiții de pregătire, când ne luptam cu sărăcia, când sportivii nu erau recompensați pe măsura titlurilor obținute? Sunt rezultate mai slabe acum, când mulți sportivi dau semne de blazare, se mulțumesc cu suficiența și cu salarii de multe ori peste măsura muncii depuse? E greu de spus. Cert este că, și după Nadia, în cei 50 de ani, Sportul le-a adus destule momente de fericire românilor.
Și noi, la Galați...
Dar să revenim în Galați. În cei 50 de ani la care m-am referit, sportivii gălățeni au avut un cuvânt important de spus în marile arene ale lumii. Galațiul a dat campioni olimpici, mondiali, europeni, la individual sau pe echipe, oameni care își au deja locul binemeritat în istoria sportului românesc și în galeria marilor legende. Mulți dintre aceștia sunt contemporani cu noi, nu puțini au trecut deja în nemurire.
Ne propunem să dăm viață unui eveniment care să-i sărbătorească pe marii sportivi gălățeni și pe care să-l integrăm în ciclul de sărbători sportive organizate în Anul Nadiei Comăneci. Evenimentul se numește „Glorii sportive gălățene 1976-2026” și ne propunem să redăm strălucirea marilor rezultate sportive care au pornit de la Galați și au adus cinste și onoare României.
Gala propriu-zisă a „Gloriilor sportive gălățene” va avea loc în luna iunie și, până atunci, cu sprijinul partenerului noastru media, cotidianul „Viața liberă”, vă vom readuce periodic în memorie câte un mare succes. E timpul să ștergem trofeele de praf și să lustruim medaliile! Să le onorăm întreaga activitate acestor nemuritori gălățeni eroi de poveste!
