Necunoscuta mea e o frumoasă
de piatră, de cuvânt şi de culoare,
de portativ... şi de luat acasă
când ne/răbdarea scârţâie şi doare,
când perspectiva-i cum nu se mai poate
de neagră, de îngustă şi de rară,
iar dezlegarea la singurătate
adună, scade, şterge şi omoară
ce-a mai rămas din tot ce-a fost odată
şi ce-o mai fi din tot ce nu s-arată!
Frumoasa mea e o necunoscută...
o iau aşa, n-am timp de cercetare,
n-am vreme să întreb cam cât la sută
e bună, dulce şi lecuitoare...
am loc doar de condei şi de cerneală,
şi de penel, de notă şi de daltă...
am loc să-i fac (s-o fac) o catedrală
cu veac de veac şi artă pentru artă...
să-nveţe toţi, s-audă şi să vadă
ce-a mai rămas din tot ce-a fost odată!
