nu mă aşteptam să vină, dar a venit - şi chiar a fost frumos, a fost minunat uite, acum sunt exact în toiul frumuseţii, sunt şi subiect, sunt şi predicat, am deschidere şi dezlegare la toate am chiar şi INFERN personal, am totul la unghia mică, am aer de mare - lumea se uită şi strigă „bravo” şi „halal” nu mă aşteptam să vină, dar a venit - şi chiar am crezut că palma pe creştet mi-a pus dumnezeu uite, acum îmi amintesc vocea poetului: „vai de capul creierului m ...

Se ia o coală de hârtie. O coală de hârtie albă, dacă cerneala-i neagră. O coală de hârtie neagră, dacă cerneala-i albă. Se aşează coala de hârtie pe o masă netă. Se aşează călimara cu cerneală la îndemâna mâinii care scrie: dreapta, dacă nu eşti stângaci… stânga, dacă nu eşti dreptaci. Se organizează tocul, se sfinţeşte peniţa. Se face semnul crucii spre răsărit, dacă-i seară… ori spre asfinţit, dacă-i dimineaţă. Nu se scuipă în palme. Nu se scuip ...

MARIILE mele sunt multe, nu pot/ să le număr, nu ştiu câte sunt/ - le adun şi le scad, le iubesc şi le scot/ la joacă prin IADUL meu mov şi mărunt// MARIILE mele au plâns şi m-au dus/ anonim şi curat în ispitele lor,/ m-au dus în mătăsuri, pe jos şi pe sus,/ m-au dat la statui de mâncare şi dor// MARIILE mele mereu mi-au făcut/ jucărele: arc, sabie, zmeu şi şotron/ - mi-au spus că-s o biată fărâmă de lut/ şi n-am să ajung niciodată ION// MARIILE mele mi-au zis că ...

Se ia o coală de hârtie asemănătoare cu aceea din ziarul de ieri. Însă numai cu o deosebire: să fie mai mare. Adică, mai pe înţelesul celor interesaţi, lungimea să se întindă pe lăţime, lăţimea să se extindă pe lungime… şi amândouă să tindă la Infinit. Apoi, dacă-ţi dă mâna şi dacă te ţin curelele de transmisie dintre proză şi poezie, te apuci să scrii circumstanţial de loc, de mod, de timp şi de meserie, nu în dorul făinii, nu în ciuda sepiei din călim ...

şi eu sunt în plante, şi tu eşti în plante: tu eşti miozotis, eu sunt mărăcine - n-adâncul albastrului tău fără margini vin toate nălţimile-n veci să se-ncline: vin valuri şi valuri de regi şi regine, vin zei, dumnezei şi pandore şi parce, vin sclavii, proscrişii, deştepţii, nebunii şi tot ce durează şi tot ce se sparge acum, chiar acum, tremurând - fiecare vrea poartă deschisă la nu-mă-uita/re din jurul meu singur şi rece fug toate: şi scurte şi lungi şi duşman ...

de-atâta linişte şi pace/ îmi urcă inima la gât - strig un duşman ori o duşmancă/ acum să-mi ţină de urât tăcerea huruie nebună/ - nu pot să stau, nici să mă duc - de-atâta calm şi nepăsare/ mă frâng, mă sparg şi mă hurduc e mult prea lungă nemurirea,/ prezenţa lipsei împrejur - nu cred că mai suport această/ des/tindere, nu mai îndur sunt într-un fel de strâmtorare,/ vasal prea/blândului nimic - imensitatea mă sfărâmă/ fără tic-tac, fără tac-tic salcâ ...

E iarnă. O văd cum zgreapţănă pe/la geamurile îngheţate bocnă. Vrea să-i dau drumu-n casă, că dârdâie. Nu-i dau. Că-i frig. Şi-n casă-i tot iarnă. Că n-avem căldură. N-am fost cuminţi. D-aia n-avem. Iarna, stau în casă, tremur şi dau lucrare de control la primăvară. Dau frumos, lizibil, fin, înclinat, elegant. Uite-aşa dau: „N-ai vrut să-mi dai măcar un lux din ochii tăi. La primăvară, mă duc departe, să mă bată în cap lumina celor sfinţi. Acolo, nu-i ace ...

din clipă-n clipă, trebuie să-nceapă ne/aşteptata CLIPĂ a TĂCERII - cel mai frumos şi lung şi rar spectacol despre SUBLIM când PACEA nicăieri-i şi când IUBIREA celui de APROAPE şi-a celui de DEAPRTE nu-nsemnează decât un FALS în acte şi-n tandreţe, decât o AMĂGIRE „majestoasă”, iar TIMPUL des şi mult îşi pierde rostul, scrâşnind sub VEŞNICIA mincinoasă din clipă-n clipă, trebuie să-nceapă sfârşitul vălmii cesteia barbare - e plină sala, dar mulţimea SUR ...

Pictorul acesta-i galben. Pictorul acesta-i din galben. Aurul de o mie de carate al Picturii Universale. Simfonie de galben. Galben uriaş. Şi până dincolo de al nouălea Cer. Nu?… Sigur că da!… Iată, întinderea aceasta de floarea-soarelui nu are margini în tablourile lui Van Gogh! Iată câtă destindere şi câtă ne/verosimilă candoare împarte şi desparte pentru ochiul născut şi educat să priceapă liniştirea şi tămăduirea! Numai un rău poate trece impasibil pe lângă f ...

Sigur că da! Cum să uit gara? Gara: loc al speranţelor, loc al despărţirilor şi al împărţirilor, loc al lacrimilor de bucurie şi de tristeţe, loc al săruturilor dulci şi amare, loc al uitărilor şi al aducerilor aminte, loc al eşarfelor şi al batistelor şi al braţelor fluturate în semn de revedere şi adio! Loc al sinuciderilor şi al tăcerii în sfânta nădăjduire că fluierul trenului anunţă o iubită, o amantă, o mamă, un tată, un prieten, o viaţă şi o moarte! Lo ...