În România, colectarea taxelor nu a fost niciodată un exercițiu strict administrativ. A fost aproape întotdeauna o decizie politică mascată procedural. Nu atât dacă se colectează, cât, când, de la cine și cu ce intensitate. În acest spațiu al amânărilor raționale, al înțelegerilor tacite și al compasiunii selective s-a format un sistem în care neplata nu a fost o excepție, ci o strategie tolerată.
În acest context apare tema cesiunii creanțelor fiscale, prezentată în spațiul public fie ca început de dictatură fiscală, fie ca o conspirație imobiliară, fie ca o formă de expropriere mascată. Dincolo de retorică, mecanismul este mult mai banal și mai incomod pentru clasa politică decât se recunoaște. Cesiunea nu schimbă natura datoriei și nu inventează sancțiuni noi. Ea mută decizia de colectare din zona politică în zona procedurală.
Cesiunea unei creanțe fiscale înseamnă transferul dreptului de a încasa o datorie, nu transferul proprietății debitorului. Drepturile celui dator rămân aceleași. Contestația, eșalonarea, plata voluntară sau controlul judecătoresc nu dispar. Ceea ce dispare este capacitatea administrației de a decide discreționar când aplică legea și când o amână.
Timp de ani întregi, colectarea fiscală a fost folosită ca instrument electoral. Executările silite nu aduceau voturi, iar amânările aduceau liniște socială temporară. Primăriile au învățat repede că fermitatea fiscală costă politic, în timp ce indulgența selectivă este recompensată. Așa s-a ajuns la un sistem în care cetățeanul corect plătea la timp, iar cel care amâna era, de fapt, subvenționat prin inacțiune.
Cesiunea creanțelor rupe acest mecanism. În momentul în care datoria iese din portofoliul administrației locale, politicianul pierde controlul asupra ritmului colectării. Nu mai poate interveni, nu mai poate tempera, nu mai poate amâna strategic. Decizia nu mai este una electorală, ci una contractuală. Acesta este motivul real pentru care mecanismul provoacă reacții emoționale. Nu pentru că ar fi mai dur, ci pentru că este impersonal.
Această impersonalitate devine cu atât mai relevantă atunci când discuția este mutată de la cetățeanul obișnuit la marile creanțe fiscale. Dezbaterea publică evită constant această zonă sensibilă. În timp ce atenția este concentrată pe impozitul pe casă sau pe mașină, adevăratele presiuni bugetare vin din necolectarea datoriilor mari, strategice și profund politizate.
Cazul Liberty Galați este ilustrativ pentru această dublă măsură. Statul român cunoaște de ani de zile existența unor creanțe fiscale importante. Există instrumente legale pentru recuperare, există proceduri și mecanisme de executare. Cu toate acestea, decizia a fost aproape permanent amânată sau diluată din considerente economice, sociale și politice. Locurile de muncă, stabilitatea regională, presiunea publică, toate au devenit argumente pentru suspendarea fermității fiscale, permițând derapaje greu de gestionat astăzi.
În paralel, cetățeanul obișnuit a rămas expus rigorii procedurale. Pentru sume incomparabil mai mici a fost somat, penalizat și executat. Astfel s-a consolidat percepția că legea fiscală nu este egală, ci negociabilă în funcție de mărimea debitorului. Cesiunea creanțelor fiscale aduce în discuție exact acest dezechilibru. Un colector privat nu cunoaște noțiunea de companie strategică, simbol industrial sau risc electoral. Pentru el, o creanță este un activ, un activ cert, lichid, eligibil și care trebuie încasat. Această lipsă de contextualizare politică este, în același timp, forța și pericolul mecanismului. Forța pentru că elimină tratamentul preferențial. Pericolul pentru că, aplicată fără discernământ, poate ignora situații sociale reale.
Dacă cesiunea va fi folosită doar împotriva persoanelor fizice și evitată în cazul marilor debitori, reforma va deveni o simplă redistribuire a presiunii în jos. Dacă însă va fi aplicată simetric, inclusiv în cazul marilor creanțe fiscale, atunci nu mai vorbim de expropriere mascată, ci de egalitate fiscală reală.
În esență, discuția despre cesiune nu este despre cine trimite somația, primarul sau colectorul. Este despre cine decide dacă legea se aplică. Este despre scoaterea colectării din logica de campanie și mutarea ei într-un cadru previzibil și impersonal.
Statul român a fost mult timp un creditor rușinat, oscilând între fermitate și complicitate tacită. Cesiunea creanțelor fiscale nu îl face mai dur, ci îl obligă să fie consecvent. Iar consecvența, într-un sistem obișnuit cu amânarea, este adesea confundată cu cruzimea.
Dacă această reformă va reuși, nu va fi pentru că se vor colecta mai multe taxe, ci pentru că se va închide una dintre cele mai vechi portițe ale politicii românești, aceea în care legea fiscală se aplica nu după reguli, ci după context.
